Ţărmuri...

Vă doresc un an bun, în care sănătatea şi spiritualitatea să vă fie ţărmuri!
LA MULŢI ANI!

Cerere târzie?

Stau cu bărbia spijinită în pumni, cu coatele pe masă... Privesc bradul. Culori se zbenguie printre ramurile lui, luminând pentru clipe, globuri, beteală, ângeri... Moşul a plecat, oaspeţii au plecat, doar eu şi jumătatea mea am rămas. Şi câinele nostru, Othello... Fără final, acordurile unui pian îmi spun povestea lunii, scrisă în limba sunetelor, de Beethoven... În şemineu, din când în când, lemnele se vaită de căldură... Mă gândesc la naşterea Pruncului sfânt... S-a născut! Domnul nostru s-a născut... Iar. Ca-n fiecare an, în tăcere, mă întreb de ce? Teoria o cunosc. Dar, de fiecare dată simt că ceva se-nvârte în jurul meu, ceva nevăzut, ceva misterios, o spirală lentă, plămădită din Adevăr. Un mesaj ascuns într-o poveste, învelit într-un scutec sărăcăcios... Cu o formă delicată de prunc, cu fragilitatea lipsei de putere materială, cu neputinţa inocentă a comunicării, mesajul se aşază cu noi la masă, pătrunde în familiile noastre, ne adună în jurul unui brad... Ne face fericiţi! Ne face buni, ne face darnici... Este o vrajă care durează trei zile, o minune fără unghiuri, un fel de unduire care umblă prin sufletele noastre, încercând să ne amintească ceva... Trezeşte în noi fiorii copilăriei... Începutul... Ce stă oare ascuns acolo? Nu ştiu, însă recunosc de fiecare dată că e tare plăcut... Şi dacă aş mai putea cere ceva, acum după ce Moşul a plecat, aş vrea o prelungire a clipelor, o dilatare a acestui timp, o aşezare a vieţilor noastre printre darurile de sub brad... Aş cere protecţia iubirii, răsfăţul necondiţionat al luminii, mângâierea nopţii, uimirea în faţa frumuseţii, libertatea văzduhului, neliniştea nesupusă a mărilor... Şi câte şi mai câte aş mai cere... Iar eu, atunci când Moşul m-a întrebat ce vreau, am spus zâmbind, nimic... Am mai ratat un an, ocupându-mă cu seriozitate de lucrurile banale ale unei existenţe lipsite de ascensiune interioară. Totuşi, recunosc că din ce în ce mai mult îmi doresc în taină să înţeleg ce stă ascuns în mijlocul spiralei care se roteşte în aceste zile prin sufletele noastre... Să fie oare puritatea, întruchipată de Fecioară? Să fie esenţa ei, materializată prin Fiu? Să fie tâlcul divin, transmis printr-o poveste înduioşătoare? Nu ştiu... Dar, privindu-mi întrebările, simt un numitor comun... Un cuvânt pe care-l pot aplica pe toate visele şi pe toate dorinţele mele... Dă-mi Doamne, Iubire! Multă, cât mai multă... S-o dau şi s-o primesc... S-o dau luminii, nopţii, frumuseţii, văzduhului, mărilor... S-o dau vieţii...
Poate am primit-o în fiecare an de Crăciun, dar nu i-am auzit glasul? Interesant... Acum, din apropierea bradului se aude vocea Mariei Callas... Addio del passato... O fi trecutul în care nu am ştiut ce să-i cer lui Moş Crăciun?...

Lumea fără timp

Am ajuns acasă târziu, când ziua se-nbina cu noaptea, împrumutându-şi una alteia formele pământului. Luminile erau aprinse şi se auzeau colinde. Mirosea a vanilie şi a aluat copt. Irina era în bucătărie, ocupată până peste cap cu pregătirile mesei de Crăciun. Am schimbat câteva vorbe, în timp ce mi-a pregătit în grabă ceva de mâncare, apoi am plecat în camera mea, aşteptând căderea nopţii magice.
Niciodată pentru mine, Crăciunul nu a însemnat un brad împodobit şi daruri puse sub ramurile lui. Totdeauna, jocul acesta a fost decorul unei uriaşe mărturii care a străbătut istoria, însoţită de miros de cetină şi sunet de clopoţei. Noaptea în care s-a născut Mântuitorul... Copilul sfînt, apărut pe lumea asta, într-o iesle săracă! De când eram copil, Crăciunul mi-a vorbit într-un limbaj al semnelor, lăsându-mă să înţeleg din an în an mai mult. Ăsta a fost adevăratul cadou pe care l-am preţuit cel mai mult. La început, cuprins de milă, mă întrebam cum putea Dumnezeu să-şi lase Fiul să se nască în sărăcie? Crescând, am înţeles... Lumea aceasta, oriunde te-ai naşte, e săracă... Au venit cei trei magi, cu daruri alese, să se închine Pruncului sfînt... Ei reprezentau cunoaşterea secretelor din lumea noastră şi înţelepciunea care se închină în faţa puterii lui Dumnezeu. Naşterea unui copil este un nou început... Moartea a câtorva mii de prunci, omorîţi din ordinul lui Irod, sacrificiul teribil prin care se încearca împiedicarea sosirii mesajului divin. O paralelă între cer şi pământ. Lumea săracă a oamenilor, mustind de sânge nevinovat şi de lacrimile dureroase ale neputinţei, iar cea de sus, luminată de o stea, curată, liniştită, darnică şi bună. Mie, cel puţin, noaptea de Crăciun, atunci când oamenii se veselesc, îmi pare că de fapt, e prima jertfire a lui Iisus. El este aşezat în sărăcia lumii noastre, vânat de fiarele pământului care-l caută ucigând totul în jur, ascuns cu dragoste şi teamă, de o Fecioară şi-un om bun... Este o noapte cumplită, de un dramatism dus până la paroxism, o rupere de cer, o reaşezare a unei fărîme divine în trup de carne, pentru contaminarea omului pierdut de esenţa genezei sale. Venită din lumea fără de timp a lui Dumnezeu, iubirea, fiindcă de ea este vorba, îşi caută drum şi acum, după mai bine de două mii de ani, spre sufletele noastre. Dar pământul e negru... Şi n-o primeşte uşor, ridicând în calea ei milioane şi milioane de piedici. Totul a fost răsturnat, pentru ca mintea omului să nu pătrundă spre adevăr... Drama a fost înlocuită de comedie... Se rîde, se cântă, se danseză... Se fac daruri din cele mai scumpe, mesele gem sub greutatea tipsiilor pline... Se spune în cor că s-a născut Mântuitorul, apoi, cu gurile pline de cărnuri, clămpănind, oamenii desfac cutii pline de cadouri, veseli şi fericiţi, de parcă li s-ar cuveni... Primeşti, când meriţi, dar speculându-se iubirea dintre părinţi şi copii, dintre bărbat şi femeie, ea este întinsă de o mistrie nevăzută, pe orizontală. Noaptea magică este tocmai iubirea verticală, venită de sus, pentru a se întoarce tot acolo... Este o noapte liniştită, în care se cugetă profund, la cine am fost până la douăzeci şi cinci decembrie şi cine vrem să fim în continuare. Este noaptea în care cerurile se deschid, primind şi privind... Pe pământ se încurcă din nou borcanele şi în loc să dăruim cerului iubire, o strecurăm în cutiuţe de catifea, dând-o celor din jur. Noi, oamenii, fiinţe moi cu pretenţii de diamant, facem un zgomot uriaş, ciocnind paharele care ne întunecă şi mai mult, minţile...
Sunt confuz şi obosit, ca-n fiecare an, în ajunul Crăciunului... Somnul vine, o dată cu fulgii de nea, care-şi încep povestea... Zulnia cerne peste pământ, din poala unei rochii, petale albe... Domnul Sireteanu clatină din cap, arătându-mi cu cârja un maldăr de zăpadă... apoi, o carte levitează lin spre mine, strălucind... Matei râde...

Fragment din romanul Chirişul de la demisol

Eram lefter...

Am plecat spre casă, înfrigurat de o ninsoare viscolită, strângând din ochi şi simţind gustul rece şi apos al fulgilor de nea. Străzile erau aproape goale, abandonate parcă între labele unui animal nevăzut, care mârâia furios prin rafale de vânt. Simţeam umezeala intrată în pantofi, iar prin stofa subţire a pantalonilor, răceala fiecărui şuierat. Grăbeam paşii, încovoindu-mi spatele, ascunzându-mi capul între umeri, în zadar.
Eram lefter. Trebuia să-mi mai vând din cărţi şi asta mă necăjea teribil. Trăiam vremuri de coşmar pentru orice scriitor. Dacă nu scriai erai pe jumătate terminat, iar cealaltă jumătate, depindea de editurile care nu se înghesuiau să publice autori autohtoni. Era „moda” străinilor, a numelor cu rezonanţe cât mai afectate, cât mai bombastice. Noi, condeierii sau barzii cu „escu” la sfârşit de nume, tremuram prin mansarde, plimbam manuscrise la subraţ, din ce în ce mai triste; băteam la uşi închise, oftând. Ne vindeam cărţile din biblioteci pe sume umilitoare, rupându-ne cu dureri cumplite, bucăţi din viaţa noastră pentru a mai supravieţui puţin. Scrisul autohton devenise ca remaiatul ciorapilor de damă, inutil. Dar noi, din păcate, nu ştiam să facem altceva, decât să scriem... Mai scăpam pe ici pe colo, câte un articol, fiind retribuiţi ca nişte bieţi cerşetori.
Mintea mea lupta acum cu frigul şi cu înjositoare idei care mă scârbeau. Să vând cărţi, adunate cu înfrigurare întreaga viaţă... Comori de suflet, iubiri pătimaşe, obiecte dragi adulmecate cu lăcomie, coperţi mângâiate cu cele mai delicate mişcări, toate vândute pe câţiva arginţi blestemaţi... Dar mă minţeam dureros că nu le iau cu mine în mormânt, că rostul lor este acela de-a fi citite de cât mai mulţi, sperând că prin cultură, oamenii vor înţelege rostul şi valoarea scriitorului autohton... Ştiam că sunt un prost!
Marcu mă privi cercetător. În anticariat era cald şi mirosea a carte prăfuită. M-am strecurat printre rafturile pline, înghesuite cu lăcomia samsarului avar.
- Ce mi-ai adus? întrebă Marcu, scoţându-şi tacticos ochelarii.
- Nimic.
- Să nu-mi spui că ai venit să cumperi, că leşin, continuă zâmbind cu răutate.
- Nu.
- Atunci?
- Vreau să-mi dai nişte bani...
- Doar atât? Dar nu trebuia să te deranjezi, îţi trimiteam eu pe cineva să ţi-i aducă acasă. Se poate?
- Marcu, încetează cu ironiile. Sunt lefter!
- Asta este starea ta naturală în ultimi ani, prietene! Nimic nou!
- Am nevoie de bani.
- Ce dai?
- Cearceaful bunicii... Cărţi, ce altceva să-ţi dau?
- Cât vrei?
- Cinci sute.
- Vinzi toată biblioteca? spuse începând să râdă.
- Sigur. Iar ca bonus îţi dau şi jumătate din biblioteca Academiei, i-am răspuns iritat.
- Gata! Înţeleg că ţi-e foame rău...
- Şi frig!


Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

M-am apucat iar de citit...

M-am apucat iar de citit. Platon. El mă atrage cel mai mult... Pentru mine, el este cumpăna dintre Socrate şi Aristotel, acolo unde l-a aşezat până şi istoria în marea ei înţelepciune. Lumea sensibilă e doar realizarea ideilor eterne, folosind materia nedeterminată... Da, aşa este... Accept ideea unei materii indistincte, a unei zone cu acces limitat, oferit numai celor care pot vedea şi pot simţi, fără a avea nevoie de ochi, sau de celălalte organe de simţ. Există peste tot, în jurul nostru, o lume nevăzută, prezentă, populată, care trăieşte alături de noi, cu noi, de multe ori, prin noi, o lume fără de margini pentru puţinătatea minţii noastre. Un inexistent prin însăşi existenţă, un ochi uriaş din care picură din când în când, câte o lacrimă care se lasă prinsă de mintea umană.
Sunt leşinat după teoria amintirii. Reminescenţa e seducătoare ca fiecare voal căzut de pe trupul unei femei râvnite. Auzi, noi nu cunoaştem, noi recunoaştem... Ce poate fi mai provocator? Ne este învelit sufletul într-un amestec de oase şi carne, pus la dospit, dându-i-se şansa de a creşte, ghidându-se după capacitatea de a recunoaşte în lumea sensibilă, reală, drumul spre materia indistinctă nederminată. Omul caută. Toată viaţa caută. Se ciocneşte necontenit de alţi oameni, alţi căutători, pipăie, loveşte, numind această scormoneală, destin. De fapt, suntem ca nişte bile pe o masă de biliard, care se rostogolesc, singure sau în grup, căutând necontenit ieşirea. Dar cine mânuieşte tacul? Platon spune că prima creaţie este Sufletul Spiritul unic al lumii, după care vine Demiurgul care modelează corpul lumii, respectând planul ideilor eterne şi neschimbătoare...
Deja mă doare capul. Mai bine îmi fac o salată de roşii. Şi o cafea. Îl pun frumos pe nea’ Platon sub fereastră, pe măsuţa plină de obiecte inutile şi mă cobor în lumea sensibilă, cu ibric, castron, sare, pâine şi roşii. Dau drumul la radio. Mozart... Herbert von Karajan... Minunat! La,la,la... Dirijez alături de celebrul austriac de origine aromână, folosind cuţitul drept baghetă, tăind legumele cu mişcări elegante, impuse de acordurile line ale muzicii.
O salată cu multă zeamă, o pâine proaspătă, o cafea fierbinte, cinci ţigarete, un regal. Arhangelo Corelli, Valsul no.7 de Chopin şi Lacrimosa lui Mozart... Ce poate fi mai plăcut? Ce femei, domnule? Ce Baltazar? Mă trec fiorii...
Şi singurătatea asta a mea are farmecul ei.

Fragment din romanul Filosof de ocazie, roman în lucru

Întorcându-mă la Platon

Iar eu, ca să-mi spăl mintea de păcat, m-am pedepsit întorcându-mă la Platon. L-am luat frumuşel în braţe, m-am aşezat confortabil lângă fereastră, în fotoliul meu preferat şi am încept să citesc, învârtindu-l în mintea mea, ca pe o gânganie necunoscută. E greu să înţelegi, atunci când eşti „filosof“ de ocazie... Dar nu mă dau bătut...
Am ajuns la arhicunoscutul „mit al peşterii“... Ăsta-mi place, pentru că-l pot vizualiza cu ochii minţii. E simplu. Se nasc câţiva oameni într-o grotă. Să spunem, cinci, şase... Cresc, în semiobscuritate... Se maturizează, cunoscând „lumea“ doar ca pe o umbră pe pereţii reci. Dar au şi un foc în spate! Obligatoriu! Pentru ei, viaţa, existenţa, adevărul sunt nişte forme proiectate pe piatră. Nimic mai mult şi nimic mai real. Însă unul dintre aceşti oameni, iese din peşteră şi vede! Se întoarce, aproape orbit de lumină şi de mirare. Le povesteşte celorlalţi, că undeva există o altă lume, că toate formele pe care ei le cunoşteau, nu erau altceva, decât umbrele acelor lucruri. Cei din peşteră îl fac nebun, desigur, însă el nu mai poate trăi fără o fugă, două în acea lume.
Cam aşa e şi cu sensibilul faţă de inteligibil. Totuşi, filosofii ăştia nu şi-au ales prea bine termenii, pentru că fără să vreau, mintea-mi tot fuge spre utilizarea obişnuită a cuvântului sensibilitate, şi spre cuvântul inteligibilul, care nu e altceva în vorbirea curentă, decât „uşor de înţeles“, „accesibil“... Şi numai aşa nu e, domnule! Este definită ca „sensibilă“, lumea brută, ghidată de simţuri, cu grăsani care râgâie după trei mici şi o bere, iar „inteligibilă“, tocmai acest forceps al minţii, care trage o idee din capul meu, provocându-mi incertitudini dureroase. Şi nici nu vreau să întreb pe nimeni, pentru că n-am încredere. De ce ar înţelege altul pentru mine? Hai, înapoi în peşteră... Oare or fi stalactite şi stalagmite? Dacă da, oamenii lui Platon, din peşteră, ce-or fi gândit că sunt? Aşa, deci, iată diferenţa dintre realul nostru şi cel al grupului ghemuit în peşteră...
Tot aşa o fi şi cu „lumea de umbre“ în care trăim noi? Adică, luăm drept real, ceea ce este o copie a „lumii de lumină“? Dacă da, am încurcat-o! Totul se reflectă, deci, totul există! Unde? Acolo sus, spre raza puterii noastre de înţelegere... Chiar aşa, de ce ne trimitem oare, automat gândurile spre cer, atunci când vrem să raportăm ceva la bine? Aşa o-m fi fost învăţaţi... Peretele peşterii noastre o fi acela... Cerul... Asta înseamnă că focul este în direcţia opusă, adică jos, în adâncuri, acolo unde pentru noi se găseşte iadul... Gata, gata, că mă doare capul! Încep să o iau razna. Omul? Fiinţă cu faţa la perete! Chiar la colţ!


Fragment din Filosof de ocazie, roman în lucru

Căutări

Sala de lectură era mângâiată de sunetul plăcut al foilor întoarse la intervale neregulate. Mirosea a carte şi a cetină, de la rafturile pline, privite de bradul înalt care se împodobise pentru aşteptarea Pruncului Sfînt. Chiar dacă lectorii călătoreau cu mintea prin lumi nevăzute, sufletele lor erau aici, prinse de vraja apropiatului Crăciun. Eu colindam deja, undeva pe malurile Trotuşului, acum înfofolite în zăpadă, căutând urme pierdute în istorie. Răsfoiam cărţi, notându-mi grăbit orice credeam că mă poate apropia de Zulnia. Făceam paşi de hârtie, foşnitori şi îngălbeniţi, nesiguri în labirintul întortochiat al trecutului. Aşa am ajuns la Târgu Ocna, ameţit între vifor şi soare, între drame şi fericiri trecătoare, intrând neinvitat în casa şi viaţa lui Radu Strurdza, nefericitul tată al Zulniei şi al Fatmei. I se spunea Rudolf sau Rodolphe, după cum se vorbea în saloane, nemţeşte ori franţuzeşte... L-am întâlnit plimbându-se singur, călare sau umblând pe jos, spre Măgura, prin pădurile dese şi tainice ale Cireşoaiei. L-am regăsit în iatacurile luminoase ale reşedinţei unchiului său, Costache Negri, vorbind egal de o politică care nu părea să-l intereseze cu adevărat. L-am privit citind în biroul său, Les discours philosophiques de Bergerac, de Maine de Biran, dar toate imaginile îmi aduceau tristeţea şi neîmplinirea unui om. Un om singur, dureros de singur, căutând acolo unde ştia foarte bine, că nu va mai găsi nimic, niciodată.
Notam cu înfrigurare totul. Date, locuri, nume. Aveam nevoie de viaţa Zulniei. De drumurile pe care condurii ei păşiseră, de şevaletul pe care pictase, de pianul pe ale cărui clape îşi înălţase visele, de perna în care îşi înăbuşise suspinele... Îmi trebuiau ploile privite de ea, discuţiile de la dejun, cărţile poştale trimise. Amprenta unei vieţi, conturul unei existenţe, care nu lăsase în urma ei nimic. Mă întrebam uimit care o fi fost rostul acestei femei pe lume. A venit, a privit, a plecat... De ce? Oare ce a înţeles, ce a căutat, ce a luat şi ce a abandonat aici? Descopeream parfumul unei lumi dintr-o epocă apusă, plină de idealuri înşelătoare, prăbuşiri spectaculoase, destrămări dureroase şi disperări mascate cu decenţă. Zulnia fusese martora tăcută a morţii pe pământ. Sub ochii ei negri muriseră balurile, seratele, trăsurile cu clopoţei, umbrelele dantelate rotite cu emoţie în timpul plimbărilor lungi, bucuria sărbătorilor, speranţele oamenilor. Oare ce simţise această femeie, născută într-o familie princiară, crescută cu delicata dragoste a celor pentru care soarele răsărea pentru a lumina?... Modelată cu transparenţa aripilor de fluture, neatinsă, Zulnia venise pe Pământ pentru a iubi şi pentru a fi iubită.
Iar eu acum, o căutam în nevăzut, adunându-i cioburile de viaţă, pentru a o reface şi a o vinde unui om flămând de iubire. Viaţa de cristal a Zulniei trebuia turnată în forme noi, adusă în salonul elegant, cu sfeşnice aprinse, unde Matei o aştepta...


Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

Orânduirea Soarelui

Sfîntul Neculai orînduieşte soarele

O legendă din Ardeal spune că Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pămîntul, dar el, îngrozit de răutăţile care le vede şi sătul de acelaşi drum veşnic, întruna vrea să fugă şi să scape de vederea pămîntului. Aşa cum umblă el de-a curmezişul peste pămînt, de la răsărit spre asfinţit, tot îşi schimbă drumul şi fuge cu răsărirea, cînd spre miază-zi, cînd spre miază-noapte, doar-doar va ajunge să facă sfîrşit pămîntului şi el să se odihnească pe cer ca să nu mai aibă de înconjurat pămîntul. Iar sfîrşitul pămîntului va fi atunci cînd soarele va ajunge să răsară de la sfinţit şi să sfinţească la răsărit. Dar Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta şi de aceea a pus străjer la miază-noapte pe Sîn-Nicoară şi la miază-zi pe Sîn-Toader, ca să ţie calea soarelui. Şi soarele tot fuge de la miază-zi la miază-noapte, şi tot speră că o dată va scăpa.

Altă poveste din bătrîni

O poveste din bătrîni mai spune că Sfîntul Nicolae a fost iscoadă la diavol. Cică, la început de tot, Dumnezeu a făcut o înţelegere cu Necuratul ca cei vii să fie ai lui Dumnezeu, iar cei morţi ai lui Necuratu’. Văzînd însă Dumnezeu că asta e un lucru rău, a trimis pe Sfîntul Nicolae să întrebe cine poate să ia legămîntul acela de la Necuratul. Şi a stat Sfîntul Nicolae treizeci de ani la poarta iadului, pînă a reuşit să vorbească unui drac întrebarea ce i-o spusese Dumnezeu. Iar Necuratul i-a răspuns: „Numai acel ce se va naşte din Duh Sfînt va putea să-l ia“. Dumnezeu a trimis atunci duhul său şi aşa s-a născut Hristos. Cînd a împlinit Hristos treizeci de ani a mers şi a luat legămîntul cel rău, iar de atunci au rămas oamenii să fie judecaţi după păcatele lor.

De ziua lui Nicolae se fac vrăji

Potrivit lucrării lui Ion Ghinoiu „Comoara satelor. Calendar popular“, în tradiţiile româneşti Nicolae are şi unele atribuţii străine unui sfînt: apare pe un cal alb, aluzie la zăpada care cade în luna decembrie; păzeşte soarele, care încearcă să se refugieze pe lîngă el spre tărîmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură; este iscoadă a diavolului; stăpîneşte apele, fiind patron al corăbierilor pe care îi scapă de la înec; apără soldaţii în război, motiv pentru care aceştia îl invocă în timpul luptelor; ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace care vor să se mărite. De ziua lui Nicolae se fac vrăji, farmece şi pronosticuri meteorologice, se pun crenguţe de pomi fructiferi în apă, pentru ca acestea să înflorească pînă la Anul Nou.

Cadou de Crăciun

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, pentru ceasurile de tihnă, vă ofer în dar gândurile mele.
Pe adresa poesis_telos@yahoo.com scrieţi locul (adresa) unde pot fi expediate, cu menţiunea Cadou de Crăciun.
Vă doresc sărbători fericite şi pace în suflet!

P.S Am primit un mesaj cu mercantila întrebare - cât costă - ? Nimic, domnule! Este un cadou din partea mea! Cu siguranţă, răsplata îmi va fi uriaşă, dacă o singură frază din aceste cărţi va ajunge la sufletele Dumneavoastră... De Crăciun se fac cele mai sincere daruri!

Bătrânul tace...

Decembrie.
Schimbul dintre frig şi foarte frig, s-a produs. Totul pare înţepenit sub o pojghiţă fină de gheaţă. Merg prin parc singur, parcă singur pe pământ. Paşi...
Aş vrea să fim doi, eu şi ea, numai eu cu ea, călcând în tăcere peste frigul iernii, ţinându-ne de mână, spărgând sub paşii noştri, răceala universului. Bărbat şi femeie, statui înţepenite în istoria lumii, plăsmuiţi pentru a stăpâni întreaga Creaţie, martori ai zilei, martori ai nopţii... bărbat şi femeie. Ceaţa mă învăluie, transformându-mă parcă în fiinţă fără trup, risipindu-mă în uşoare perdele de fum. Lacul, învăluit de misterul cenuşiului, tace. Paşii mei cadenţaţi se unesc cu ritmul gândurilor, ţipete răzleţe de pescăruşi îndrăznesc să deranjeze adâncul somn al iernii.
O bancă. Un om. Ceaţa acoperă şi descoperă acest tablou, pe care mă întreb dacă nu cumva mi-l imaginez, dorindu-mi poate să nu fiu atât de singur. Ba nu. E real. Mă apropii şi fără să întreb nimic, mă aşez. Un bătrân priveşte lacul, adâncindu-se în liniştea lui. O clipă regret că m-am oprit, obligând prin prezenţă să-i tulbur acest moment. Bătrânul tace, dus departe, chemat parcă dintr-o altă lume cu care vorbeşte în gând. Profilul drept, cioplit parcă pentru nemişcare, barba argintie, căciulă neagră de astrahan, haine ponosite, un fular gros rotit peste guler, mâini îngrijite, ochi albaştri.
– Eşti singur.


Fragment din romanul Ademenirea

1 Decembrie 2011

LA MULŢI ANI ! România din sufletul meu !
O Românie fără hoţi, o Românie fără trântori, o Românie fără mincinoşi, o Românie fără lichele...

Oamenii au nevoie de minciună?

Da! De ce? Pentru că sunt din ce în ce mai goi… Din ce în ce mai goliţi de esenţă, din ce în ce mai slabi, mai superficiali. Adevărul se caută, se gândeşte, se acceptă, chiar dacă el place sau nu… Minciuna? Se înghite fără prea mari eforturi, se poate selecta după bunul plac, se digeră uşor, hrănind astfel minusurile dintr-un om. Raportul dintre adevăr şi minciună se modifică cu repeziciune, răsturnând valorile reale, deformând până şi sistemul logic al naturii umane. Minciuna câştigă teren, transformând visele în ambalajele comerciale ale unei societăţi de consum. Ea limitează libertatea, orientând-o spre o axă orizontală, cu înclinaţie descendentă. Şi totuşi, minciuna a intrat în istoria lumii cu câteva clipe după adevăr… Acest interval rămâne ultima redută care mai poate proteja mintea şi sufletul omului. Îmi permit luxul de a da un sfat pe care mi-l ofer şi mie destul de des. Chiar dacă frizează uşor ridicolul, exemplul este relevant.
Nu investi nici timp şi nici bani într-un leuştean, aşa cum investeşti într-o orhidee. Leuşteanul este plin de calităţi, însă rămâne condamnat la o formă bine definită şi cu o utilizare bine determinată. Imaginaţi-vă o orhidee într-un câmp de leuştean… Şi un leuştean într-un câmp de orhidee… Visele sunt pentru artele frumoase, însă realitatea are asperităţile ei, văzute cu ochiul liber de toată lumea.

Havasi?

I se spune „cel mai rapid pianist al lumii”... Însă, orice iubitor al muzicii ştie că „viteza” nu este o virtute. Havasi o spune cu delicateţe de câte ori i se ia un interviu. Havasi este compozitor şi pianist, nu recordmen. Dacă talentul său l-a ajutat să atingă cote neobişnuite ar fi nedrept să-i limităm sensibilitatea la „viteză”. Havasi este o explozie a unui suflet care suportă din ce în ce mai greu copleşitoarea frumuseţe a lumii. El sparge, prin sunete de clape, disperarea apăsătoare a preafrumosului. Înconjurat de peste o sută de artişti, Havasi reuşeşte performanţa rară de a dezvolta un vârtej muzical, vârtej în care prinde instrumente, voci, sunete, stări şi senzaţii. Plimbându-ne pofta de muzică prin istorie, atingând cu imaginarul nostru mai multe continente, acest compozitor, acest pianist, devine un magician care închide şi deschide porţi de suflet. Havasi se strânge deasupra clapelor de ivoriu, consumând armonia şi inefabilul, pentru a detona mai apoi, insuportabilitatea omului de a conţine măreţia infinitului.
Symphonic Red Concert Show este o ieşire spre ceea ce ar trebui să fie sufletul fiecărui om...
Aplauze şi bis...

Oraş de frunze

Noiembrie... Luna în care lumina se schimbă, dând o paloare tristă fiecărei zile. Dimineţi reci, indecise, ademenite spre iarnă prin văluri de ceaţă. Mister de final al anului obosit, respiraţia grea a mirosului de frig. Noiembrie...
Într-a unsprezecea lună, amiaza pare amurg, iar seara pare noapte. Ceva se mişcă prea lent, împingând orologiile cu osteneală, dovedind în fiecare an că totul are nevoie de odihnă.
Copacii se dezbracă lent, aruncând peste oraş straie multicolore. Frunze mari şi frunze mici se isterizează prin explozii de nuanţe, acoperind străzi şi case, într-o dezordine frumoasă, numai de noiembrie ştiută.
Oamenii trec, prin oraşul de frunze, călcând peste seva rămasă în finele aripi vegetale. Peste vieţile noastre se aştern, încălzindu-ne iernile ce vor să vină, colorându-ne visele ori mângâindu-ne amintirile...
Şi totuşi, soarele, oricât de timid ne-ar apărea, rămâne singurul care face posibilă splendoarea frunzelor căzute peste un oraş. El, deţinătorul luminii divine, încălzitorul de gânduri ori de inimi, trece peste oraşul de frunze, promiţându-ne că peste lume va veni cândva, vara...

Iscodind...

Am adulmecat istoria, respirând cu lăcomie pe străzile Romei, m-am adăpostit la umbra copacilor parizieni, admirând rafinamentul, mi-am privit chipul în apele neodihnite ale Veneţiei, am călătorit prin Viena în caleşti, m-am ferit de rigorile germane, admirându-le… Am zăbovit în sălile muzeelor, m-am simţit umilit de ogivele catedralelor, am lenevit în faţa statuilor…am văzut ! Ochii şi mintea mi-au fost răsfăţate de sinagogi, temple, catedrale şi moschei… Pietre mutate de oameni, aşezate cu ştiinţa vremurilor, pentru vieţuiri efemere. Am călcat pe misteriosul nord al Africii: Leptis Magna, Sirta, Cartagina, Bulla Regia, Dugga, Volubilis… toate pârjolite de vitregia timpului, rămase astăzi, vise de nisip. Peste tot am iscodit cu ochii şi cugetul flămând. Am căutat ceva numai pentru mine, un fel de întâlnire peste gânduri, o îmbrăţişare promisă în taină, un amor fără trup, care să mă unească cu locul, modificându-mă. Acum, când vorbesc, ştiu. Am întâlnit. Şi nu o dată. De două ori. Deşertul şi oceanul.
– De ce le aşezi în această ordine?
– Interesant. Nu le-am întâlnit în această ordine, dar aşa mi-au rămas aşezate în adânc. Întâlnirea cu deşertul am aşteptat-o. M-am pregătit pentru ea, studiindu-mi pas cu pas, nerăbdarea. Voiam să ajung, voiam să fiu, ştiam că mă aşteaptă mut pentru alţii, chemător pentru mine. Când l-am văzut am rămas fără gânduri. Eram eu, era el şi atât. M-a primit în nemărginirea lui, lăsându-mă să-mi anulez forma, purtându-mă printre dune înşelătoare, care se unduiau ademenitor. Deşertul mi-a dăruit frumuseţea spartă în milioane şi milioane de fărâme, învinsă prin divizarea ei, resemnată în înţelepciunea tăcerii. Cer şi nisip, nimic în plus; doar o existenţă grandioasă prin simplitate şi prin inaccesibilitate. Lumi de privit, lumi de netrăit, lumi complete. Deşertul mi-a devorat calm trupul, lăsându-mă pentru o vreme fără mine. Am fost nisip, întors apoi, într-o clepsidră de carne. De acolo, am plecat împăcat cu neputinţa din mine, conştient fără a fi umilit, de puţinul din om.
– I-ai simţit uscăciunea?
– Nu. Ea nici nu mai conta. Nu-şi avea rostul, fiindcă părea a fi cu mult depăşită. Apoi… oceanul… Furios, uriaş, neliniştit ca însăşi viaţa noastră. În faţa lui, m-am simţit ameninţat, neputincios şi mic, închis în carapacea fiinţei mele, poate ascuns printre organele interne, căutând-mi inima, ca pe un colac de salvare. La început, mărturisesc că mi-a fost teamă. Trăiam poate un sentiment de sclav în faţa unui stăpân temut. Când i-am recunoscut în mine măreţia, cortina fricii a început să urce şi am văzut poate, începutul acestei lumi. Mişcare, necontenita mişcare a vieţii, susţinută de vuietul venit de pretutindeni, umedă, alunecoasă, instabilă, dar cutremurător de puternică prin cantitatea ei. Oceanul pare a şti secretul vieţii, pe care-l apără cu nepotolită furie, neîmputernicit încă să-l lase pradă oamenilor. Deşertul, resemnat, a vrut să-l uite, considerându-l poate neînsemnat, în raport cu liniştea veşniciei.


Fragment din romanul Ademenirea

Întoarcerea răului...

Îmi puteam găsi cuvintele destul de greu, surprinzându-mi – în timp ce vorbeam –, stupiditatea celor pe care încercam să i le redau. Totul era lipsit de logică, aberant, frizam nebunia, jenându-mă peste măsură. Totuşi continuam, mânat de dorinţa înţelegerii, obosit de propriile mele interpretări, înşelat de aparenţe. Bătrânul asculta fără a mă privi. Ochii îi erau plecaţi undeva departe, evadaţi prin fereastra pe care ieşise cândva din lumea cărţilor. Povestea mea se încheie. Clipele de tăcere se transformau în poveri.
– De mai multe ori te-ai ascuns în spatele cuvintelor „lipsit de logică”, fiindu-ţi teamă că voi socoti mintea ta bolnavă. Orice scapă logicii este nebunie. Mare eroare! Este justificată teama care-ţi dă târcoale, întâmplându-ţi-se prea multe într-un interval relativ scurt. Poate va fi foarte greu să accepţi anumite lucruri, nepregătit fiind cum se cuvine, dar ai devenit o piesă de şah într-un joc obligatoriu. Toţi suntem implicaţi în acest spectacol cuprins între cele şaizeci şi patru de careuri. Dar nu toţi suntem regi, nebuni, ture, majoritatea fiind pioni. Regulile sunt puţin schimbate. În acest joc, în aceste timpuri, regina are un rol extrem de important, ameninţată cu pierderea partidei, un asemănător şah mat la regină. Joci şah?
– Da.
– Atunci poate vei înţelege mai uşor. Acest joc este simţit de mulţi senzori umani. Unii spun că s-a accelerat timpul, alţii că trăiesc de parcă n-ar fi ei, unii se simt dislocaţi din propriile lor habitudini, fără a pricepe nimic. Oamenii se sperie, dar se şi obişnuiesc. Aminteşte-ţi te rog, de industria publicitară a lui Dracula. Tărâmul misterios în care ies aburi otrăvitori din pământ, vampiri înspăimântători, cruzimi fără limită, patronate de un personaj malefic, Dracula. Nimeni nu-i poate ţine piept. O singură slăbiciune se lasă întrezărită, pasiunea lui nebună pentru frumoasa Mina. Atât. Este singura fiinţă, pentru care acest monstros personaj stă legat de lumea noastră manifestată. Ea e regina din jocul de şah. Pentru ea se dă o luptă inegală, fiindcă acest personaj greşit numit Dracula, are puteri uriaşe în raport cu bieţii pământeni. Interesant este totuşi că nu a reuşit până acum să învingă. Dacă bine îţi aminteşti, el apare la anumite intervale de timp, încearcă, nu reuşeşte, dispare perioade lungi, pentru a reveni în căutarea aceleiaşi fiinţe, ce ia chipuri şi nume diferite. Te obosesc?
– Nu.
– Spui că Amedeo e nebun. Din păcate nu e, în cazul acesta, fiind preferabil să-i doreşti unui om aşa ceva. Amedeo este un biet servitor, o maşinărie umană care parcă şi-a pierdut la un pocher banal, sufletul. Dar o maşinărie extrem de periculoasă, fiindcă este întoarsă cu cheia, de o mână diabolică ce caută portretul Minei. Amedeo este nebănuit de puternic, atâta timp cât arcul maşinăriei este întors.

Fragment din romanul Ademenirea

Hai să ne dispreţuim!

Din ce în ce mai des văd în jurul meu nări uşor dilatate, capete lăsate pe spate, priviri cu tente de superioritate, oameni cu bunici semizei. S-a îngroşat pătura celor care au sau care sunt mai mult ca noi... Unde întorci capul, dai de personaje cu preaplinul la vedere...
M-am întrebat de ce, însă negăsind un răspuns satisfăcător m-am decis să analizez cu atenţie problema.
Domnul X, un om cumsecade, gentil, politicos, într-o zi şi-a cumpărat o maşină scumpă. După ce ne-a zâmbit fericit câteva zile, chipul i-a devenit serios, apoi încruntat, iar acum... Parcă toţi cei care trec pe lângă el poartă în buzunare mortăciuni cu miros greu.
Doamna Y, o tânără veselă şi plină de viaţă, a apărut la o televiziune într-o emisiune în care se prezenta importanţa creşterii viermilor de mătase. Apoi, la o altă televiziune, ne-a luminat într-o problemă foarte serioasă şi dezlegând o mare enigmă, ne-a liniştit. Ea, drăguţa doamnă Y, ne-a spus la ce temperatură strănută râma... Ne-am bucurat toţi pentru succesul acestei tinere, dar bucuria ne-am consumat-o singuri, fiindcă, după această reuşită nu ne-a mai răspuns nici măcar la salut. Pentru proaspăta vedetă, noi ne transformasem în bietele râme pe care le putea călca cu tocurile ei din ce în ce mai înalte...
Domnul X şi doamna Y s-au căsătorit, iar noi, cei rămaşi cu zâmbet sincer pe chip, ne-am bucurat. La scurt timp, protagoniştii noştri au devenit părinţii unui copil rotofei, care a crescut într-un an, cât alţii în şapte... Micuţul mare XY, ne scuipă, ne înjură, ne umileşte, fiindcă noi nu avem nici maşini scumpe şi nici nu apărem la televizor...
M-am tot gândit... Cu ce greşim, domnule? Oare singura variantă rămasă este aceasta?
Să ne dispreţuim reciproc? Şi ce se va întâmpla cu cei pentru care acestea nu sunt valorile reale ale unei vieţi? Va fi vai de capul lor...
Se spune că aceste atitudini sunt grave carenţe de educaţie... Dar micuţul mare XY ne răspunde: Ei, şi?
Iar eu îmi făceam probleme...
În concluzie, hai să ne dispreţuim!

Femeia la cinzeci de ani? O adolescentă!

Mulţi vor surâde... E bine, pentru că zâmbetul nu este altceva, decât mesagerul unei bune dispoziţii.
Da! Femeia la cinzeci de ani este o adolescentă, să-i spunem, de grad doi. Şi asta, pentru simplul motiv, că nu mai este tânără, dar nici bătrână, aşa cum adolescenţa primă, plasează individul între copilărie şi maturitate.
Diferenţa însă este interesantă. Adolescenţa primă este încărcată de dorinţa de a arde etapele şi de a deveni cât mai repede matură. Cea de grad doi este mult mai complicată. Nici o femeie nu-şi doreşte să fie cât mai repede bătrână. Dar, aşa cum natura nu poate fi păcălită, nici o femeie inteligentă nu se va da înapoi din faţa unei realităţi.
Paradoxul stă ascuns în interiorul unei astfel de femei. Cifra nu se regăseşte în gândire şi în suflet, în timp ce ridurile şi anumite modificări ale corpului, da. Seriozitatea nu-i permite să facă paşi înapoi, spre tinereţe, fiindcă pragul ridicolului poate fi foarte uşor trecut, dar nici înainte, mimând o categorie căruia încă nu-i aparţine cu adevărat.
Elementul comun celor două perioade, numite de noi adolescenţe, este neliniştea.
O femeie de cinzeci de ani, trece printr-o serie de angoase, atât pe plan personal, cât şi pe plan social. Ea se află într-o zonă gri, zonă în care trebuie să-şi redefinească întreaga existenţă. În cele mai multe cazuri, problemele în mijlocul cărora şi-a modelat personalitatea, dispar. Copiii au crescut, relaţia cu partenerul de viaţă este bine sedimentată într-o formă sau alta, soacrele sunt mai rare sau mai obosite, prietenii testaţi etc.
Apar sincopele în timpul ei. Întrebările pe care şi le ascunde. Frământările. Bilanţul. Teama...
Cea mai mare greşeală! Şi asta, poate pentru că nimeni nu are timp să-i spună, că a sosit o nouă şansă! A doua adolescenţă! Momentul, de cele mai multe ori ratat în viaţa lor, de a-şi îndeplini visele, rămase undeva în adâncul cutiuţelor din dulapuri.
Acel timp fără acoperire, care apare din ce în ce mai des, poate fi cel mai frumos cadou al vieţii. Cu sufletul împăcat, că datoriile şi le-a îndeplinit cu bine, femeia de cinzeci de ani, se poate întoarce la ea.
Reţeta? În fiecare dimineaţă, un zâmbet în oglindă! În fiecare zi, o mică plăcere! O plimbare, o carte, o hoinăreală prin magazine, o întâlnire în oraş cu o prietenă, o piesă de teatru, o vizită la un muzeu. Orice bucurie amânată în „tinereţe”! Ideal ar fi şi un program social, cu implicare civică, activitate foarte des întâlnită în străinătate.
Dar toate, fără excepţie, au nevoie de ceva uitat, aproape inexistent în viaţa de zi cu zi a unei femei adevărate. Puţin, foarte puţin, egoism...

Toamna viselor

Am crezut, în naivitatea mea, că niciodată nu va exista o toamnă a viselor. Pe ele le consideram eterne, fără vârstă, fără anotimp, ziduri de spirit, aripi de minţi. Prin vise ne eliberăm sufletul, trimiţându-l hai hui prin lume. Prin ele privim în viitor, ele sunt odgoanele cu ajutorul cărora ancorăm pe ţărmurile iluziilor.
Fără vise, fără aspiraţii, sufletul omului îşi pierde prospeţimea, deshidradându-se lent, devenind aspru, apoi uscat, schiminosit, urât şi rău...
Toamna viselor se suprapune hoţeşte peste toamna firească a acestui an. Ea încearcă să ne păcălească, ascunzându-se printre frunzele îmbujorate care cad pe pământ. Se înfăşoară în răcoarea dimineţilor, se încolăceşte în crepusculul grăbit al serii ori strigă laolaltă cu păsările care pleacă spre ţările calde.
Toamna viselor vine din exteriorul nostru, adusă de oameni cu vise puţine şi slute. Oameni mici, neputincioşi, chinuiţi de complexe, bântuiţi de vendete... Oameni ai haosului, ai zgomotului, al dezordinii, tuburi goale prin care şuieră doar frica de a nu li se vedea infirmitatea. Ei cheamă Iarna viselor, pentru a îngheţa totul... Apoi, pot sfărâma cu uşurinţă orice vis îngheţat, rămas suspendat undeva între cer şi pământ, ca o lance.
Ce blestem se joacă cu vieţile noastre, zăpăcind minţile celor care îi susţin pe aceşti distrugători de vise? De ce oare trebuie să ne alungăm iar speranţele, pentru a ne consuma cu grija zilei de mâine, cu bucata de pâine, cu factura neachitată ori cu o taxă sau un impozit nou?
Trăind pe orizontală, nu ne vom putea ridica niciodată...

A înnebunit pădurea...

A înnebunit pădurea... Nu numai lupul... Până şi copacii existenţei noastre freamătă haotic. Unde te duci, unde întorci capul, ceva sau cineva are o problemă. Totul a luat umbra crizei. Nervii, bila, finanţele, relaţiile, proiectele... Pe străzi, în case, în vise, totul s-a neliniştit. Până şi pânzele de păianjen sunt încurcate în fire de praf...
Valorile se chircesc de durerea unei tristeţi fără leac, aruncate fiind în mlaştini otrăvite, împinse pe malurile disperării, oglindindu-se cu spaimă în neagra ademenire a morţii...
Doar nulităţile sunt fericite! Râd, cântă şi dansează! E vremea lor... Prin pădurea nebună aleargă pe tocuri înalte, cu plete bălaie şi buze umflate, femei dezmăţate şi fără ruşine, provocând pofte de carne şi pierderi de minte. Bărbaţi chei, cu ochi bulbucaţi şi bale la gură, le iau urma, înnebuniţi de mirosul aţâţător al depravării. Tufişurile tremură, copacii se clatină, izvoarele se tulbură, vântul se pierde...
O dezordine venită de nicăieri a pus stăpânire pe vieţile noastre. Nici muşchi nu mai creşte pe scoarţa de copac... Nu ne mai putem orienta, în căutarea noastră disperată de a ieşi din pădurea nebună... Privim uimiţi, întrebându-l pe Dumnezeu, de ce? Însă, răspunsul nu vine, iar râsul horcăit al nulităţilor pare a fi din ce în ce mai puternic...

Rătăciri

După întâlnirea cu Anda Panait, îndrăzneala mea de-a o alcătui din mici istorii pe Zulnia, începu să se clatine. Ce ştiam eu, om singur, cu experienţe incomplete, despre colcăiala din sufletul unei femei? Nici măcar cu al meu nu descurcam... Îi puteam da forme, culori, straie, dar infernala maşinărie interioară, nu i-o puteam reda. Nu înţelegeam de ce această fiinţă, caută necontenit o mângâiere, ce gol din sufletul ei trebuie umplut cu şoapte, unde vrea să-i ajungă privirea, atunci când, până şi răsăritul de soare e mult prea aproape? Femeia dăruieşte, dar oare ce vrea-n schimb? Din ea izvorăşte iubirea şi viaţa... Ce-i poţi întoarce? Sincer, eu cred că, nimic! Şi totuşi, ea caută, aşteaptă, cere ceva într-un limbaj necunoscut... Iar atunci când nu găseşte, apare din sufletul ei, o Anda Panait, cu rîs strident şi cu măscări şoptite la ureche. O fiinţă care se-nchide undeva, şi-n singurătate plânge şi se chinuie...
Aşa o fi fost şi Zulnia mea sau a lui Matei? De fapt, Zulnia noastră? A noastră? Ideea mă cutremură! Nici în gânduri singuratice nu trebuia să împart cu prietenul meu, personajul de care acesta avea nevoie.
Eram un simplu executant al unei opere, care nu trebuia să aibă decât grija de-a construi ceva unic, irepetabil...
Scrisul este foarte periculos! Fiindcă, tot ce faci este în orb. Un pictor poate atinge pânza, un sculptor poate mângâia formele lucrărilor lui, un compozitor ascultă, dându-ţi armonia sunetelor... Dar un scriitor, îţi dă... numai gânduri! Cu ele, cititorul trebuie să vadă, să simtă, să trăiască, să adulmece, să călătorească.
Iar pe un scriitor, nu trebuie să-l simtă nimeni atunci când i se citesc cărţile, el nu poate arăta că este prezent alături de cititor, consumând fraudulos, păgubindu-l pe acesta de stări, de trăiri, de imagini. Scriitorul poate împărţi ilegal cu tine, ceea ce ţi-a dat... Şi poate împărţi nedrept, luând mult, lăsându-ţi puţin, dacă ştiinţa ţi-e limitată. Dar poate fi şi invers...
M-am înhămat la o treabă extrem de grea, dacă nu chiar imposibilă. S-a glosat atâta despre prăpastia dintre sufletul femeii şi acela al bărbatului... Cum voi putea eu plămădi o femeie, ba încă una arhetipală, esenţială?
Aparţinând unor populaţii funciarmente diferite, cum ar putea să comunice cu adevărat, un bărbat şi o femeie, chiar dacă vorbesc aceeaşi limbă şi dacă aparent sunt o singură specie. Oare degeaba, înţelepciunea populară arhaică îi consideră oameni numai pe bărbaţi, în timp ce femeile li s-ar asemăna doar, fiind în realitate, alt fel de entităţi?...
Şi uite aşa, bat câmpii, alunecând pe zăpada acestei ierni, fugind de fapt de ideea că aş putea să vreau şi eu să trăiesc puţin cu Zulnia! Sunt nebun!


Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

Un singur vis...

Într-o noapte, Dumnezeu a trimis un vis, oamenilor. Un singur vis, pentru toţi locuitorii Pământului. Dumnezeu, schimba configuraţia lumilor şi pentru asta era necesară curăţarea locului ocupat de planeta albastră. Pământul nostru urma să fie spart, ca o mică bobiţă de caviar.
Nicidecum, Pământul nu ajunsese la maturitatea pentru care fusese creat, el nereuşind decât performanţa de a se modifica lent, îndreptându-se spre o debilitate care-l descalifica în faţa Marelui Creator. Dumnezeu le zâmbea oamenilor, mulţumindu-le pentru „eforturile “ depuse, anunţându-i totodată, că viaţa aceasta a lor se va întrerupe luni, la orele 14.00.
A doua zi, când se trezi întreaga suflare omenească, buimăcită de un astfel de vis, se lăsă o tăcere planetară care aluneca nestingherită pe toată suprafaţa pământului. Pe cer apăru o clepsidră uriaşă.
Până luni, la orele 14.00, mai aveau cinci zile şi şapte ore! Atât şi nimic mai mult!
La început, mulţi au crezut că a fost doar un coşmar neplăcut, dar când limbile li se dezlegară, constatară cu groază că şi cei din jurul lor visaseră acelaşi lucru. Bărbatul povestea nevestei, mama fiicei, tatăl fiului şi astfel, prin toate ochiurile lanţului uman, visul se dovedi a fi fost acelaşi. Şi toţi priveau neputincioşi spre cer.
Panica se instală. Consilii de apărare se întruniră, şefi de state şi guverne, şedinţe la ministere, şedinţe de bloc, dezbateri în familii, dezbateri publice, titluri de ziar, ediţii speciale, isterii... Orele se prelingeau egal, indiferente, spre ultima secundă acordată.
Doar natura era nepăsătoare, urmându-şi regulile fireşti, ziua fiind zi, noaptea fiind noapte, înfrunzind, desfrunzind, ostenind cu supusă înţelepciune.
Oamenii, din ce în ce mai speriaţi, privind orologiile lumii, începură să trăiască unii în curăţenie, post şi rugăciune, alţii în desfrâul disperat al vieţilor trăite în permanente amânări, distrugând ceea ce au dobândit cu trudă, răzbunându-se pe timpul care i-a păcălit. Dar, ca o descătuşare a răului, ura punea stăpânire din ce în ce mai mult pe fiinţele superioare care populau pământul. Se anulau legile, se abandonau normele morale, oamenii se înfruntau, se încăierau cu furia celor care încolţiţi, nu mai au unde să fugă. Se dezlănţui cea mai oribilă vânătoare de oameni, ca o instanţă supremă, care judeca implacabil cu verdict de condamnare la moarte. Oamenii se grăbeau să ucidă, pentru tot ce considerau că le-a furat bucuria vieţii, care acum îşi cobora indiferentă, cortina. Trebuiau omorîţi bancherii care i-au chinuit cu creditele – şi erau. Amanţii şi amantele care au trezit veninul în serile lungi de singurătate – şi erau. Vecinii care au parcat în locurile celorlalţi – şi erau. Bătrânii care nu muriseră la timp pentru a lăsa moşteniri de care nimeni nu se mai putea bucura acum. Şi aceştia erau ucişi cu sânge rece. Copii care plângând au risipit frumuseţea tinereţilor. Femei care nu au iubit. Bărbaţi care au trădat.
Clepsidra se scurgea lent, ducând în nisipul auriu, vise neîmplinite, neputinţe înăbuşitoare, spaime dureroase.
După furiile distrugătoare, care lăsaseră în urma lor, nori groşi de fum, ruine înegrite, mii şi mii de leşuri abandonate şi neplânse, oamenii obosiră.
O zi, o noapte de odihnă... Gânduri... Întrebări... Regrete... Şi iar furii...

Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Femeia mea era perfectă!

Ziua cea mare a venit! La orele douăzeci şi unu, începea cea mai neobişnuită licitaţie.
Nu se făcea la club, ci într-o sală mare a unui pretenţios cazinou, loc de desfrâu financiar, de lux şi de răsfăţ. Ca într-o arenă, dar capitonată în catifele grele, luminată cu candelabre de cristal, poleită cu aur şi ascunsă în spatele unor uşi impunătoare, urma să se împlinească năstruşnica idee a lui Matei.
Toată ziua am fost agitat. N-aveam astâmpăr... Ba mă gândeam la bani, ba la personajul pe care-l licitam. Când plănuiam să-mi cumpăr pantofi, plăcintă, două, trei cămăşi, când o cercetam pe Zulnia să văd dacă nu mi-a scăpat ceva.
Ideea unei sume de bani venită spre mine, fără a şti exact cât, îmi înfiebânta mintea, sfârâind prin dorinţe, care mai de care mai îndrăzneţe. Nu eram un risipitor, un cheltuitor, dar nici nu ţineam deloc la bani. De multe ori în viaţă, m-am ruinat prin gesturi originale, neînţelese de cei din jur. O dată, am cumpărat un pian! L-am cumpărat pentru o tânără femeie, care-mi povestea visul ei neîmplinit de-a cânta. Nu voia să dea concerte, să fie aplaudată ori să-i apară numele pe afişe. Voia să cânte pentru ea, să se umple de minunăţia sunetelor, să interpreteze aşa cum simţea ori cum aştepta să vină spre ea, muzica. În copilărie îşi făcea din carton claviaturi de pian şi ascultând la radio diverse simfonii, interpreta şi ea alături de mari pianişti, concerte. Mi-a plăcut mult ideea, dar şi femeia. Într-o zi, s-a trezit cu mine la uşă, cu un pian. Mă privea cu uimirea Zulniei de azi... N-a concertat niciodată, dar mâinile ei se transformau în aripi de ânger deasupra clapelor de ivoriu, cântând pentru ea, cântând pentru mine, în pauzele în care nu ne iubeam.
Tot ei i-am cumpărat buchete uriaşe de flori, pe care le primea cu sfiala Zulniei de azi... Am învăţat-o principiile libertăţii, fără să ştiu că sunt un biet profesor plin de teorii şi că ea v-a învăţa atât de bine, încât să poată deveni cu adevărat, o fiinţă liberă, până la urmă, găsindu-şi puterea de a se dispensa chiar şi de mine. Tocmai de mine... O Goenlandă...
Trecutul. Amestec dureros de amintiri încurcate haotic printre vise, cuprins între zâmbet şi regret, cu sunet de oftat şi cu miros tomnatic...
Orele treceau, iar eu mă plimbam nerăbdător prin cameră. Manuscrisul stătea într-o mapă de culoarea indigoului, cu margini aurii. Matei mi-o dăduse, spunându-mi că se ocupase personal de întreaga regie a licitaţiei, urmărind în detaliu fiecare scenă. Se înscriseseră douăzeci şi unu de bărbaţi în cursa pentru Zulnia. Patruzeci şi două de urechi îşi vor ascuţi auzul, pândind cu lăcomie fiecare cuvînt, două zeci şi una de minţi îşi vor deschide porţile imaginaţiei, însoţindu-mi personajul pas cu pas.
Chiar dacă nu-mi găseam locul, în suflet eram totuşi liniştit. Femeia mea era perfectă! Avea tot ce-şi putea dori un bărbat. Mai neplăcut era că şi eu eram bărbat şi-n sinea mea mi-o doream numai pentru mine... Dar, arta cere sacrificii... Şi chiar asta simţeam! Că duc un miel la tăiere... Începeam să-l înţeleg pe Avraam...


Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

Şi-n aburul ceţii...

Citeam enorm. Ajunsesem chiar la performanţe, la obsesii. Pentru o carte eram în stare să sufăr de foame, de frig, de singurătate, de orice. Reuşeam cu încăpăţânare să-mi achiziţionez titlurile dorite, de multe ori, umilindu-mă, dar sperând în sinea mea, că voi plăti toate aceste poliţe grele prin descoperirile pe care urma să le fac, după înţelegerea cărţii. Ani din viaţă. Ani lungi, care nu se vor mai întoarce niciodată, erori. Desigur, am învăţat enorm, jucându-mă cu „elementele” cunoaşterii teoretice. Dar schimbările nu se produceau, eram doar un simplu om, care ştia să vorbească aproape despre orice. Răsplata ? Impresionam. Un specialist în genelatitate... Dar atât. Dacă la început numai asta-mi doream, cu timpul, am înţeles gratuitatea acestei recompense şi mi-am dorit mai mult. A început adevărata competiţie. Voiam să ştiu pentru mine. Aici, am fost învins.
Tăcu, sorbind liniştit din ceaiul fierbinte. Privea pe fereastră nostalgic.
– Uite, era într-o seară de decembrie. Mă plimbasem prin parc singur, ducând în minte, un furnicar de întrebări. Era o pâclă vâscoasă, tainică, care-mi dădea fiori. Mă întrebam la ce bun atâta cunoaştere, dacă mă tem până şi de aleile ascunse în aburul ceţii. Nu mă jenez să-ţi spun, că mi-a fost atâta teamă, încât am fugit, pur şi simplu, din parc. Atunci, am avut totuşi puterea să-mi folosesc umorul, imaginându-mi cum arăt, alergând de frică pe aleile pustii, dar cu o imensă bibliotecă în cap, incapabilă să-mi dea ajutor. Mă vedeam cu un cap uriaş, învelit grijuliu în căciulă, ocrotit de frig. M-a iritat gândul că eu aveam din exterior, grijă de biblioteca mea mobilă, iar ea, se zguduia speriată, alături de mine, fără a mă linişti măcar. Când am ajuns aici, acasă, epuizat, m-am aşezat pe acest fotoliu în faţa ferestrei, precum bunica ta în noaptea de ajun – îmi făcu vesel cu ochiul – şi ca printr-o minune a început să ningă cu fulgi mari, uriaşi, ce-mi păreau lacrimile îngheţate ale lui Dumnezeu. Aveam impresia că plânge pentru eroarea mea, a noastră, a tuturor. Atunci am înţeles că pentru mine, drumul cunoaşterii prin labirintul cărţilor, se încheiase. M-am speriat, fiindcă altfel, nici nu prea mai ştiam să gândesc, obişnuindu-mă în ani, să raportez totul la ceea ce citisem, aducându-mi în ajutor, autori şi titluri. Ştiam să caut şi să exist numai prin cărţi. Atunci, pentru prima oară, am privit cu adevărat, fulgii de nea. Aveam mintea goală, sau mai bine zis, golită de disperare.


Fragment din romanul Ademenirea

Teurgie...

Tăceam crispat, temându-mă chiar să gândesc în prezenţa acestui om, care-mi putea pătrunde în hăţişul ideilor. Afară, se porni parcă o defilare a fulgilor de nea, disciplinată, aliniată, minuţios organizată. Părea o cortină alb-argintie, unduită nefiresc de uşor, pregătită să se ridice pentru începerea celui mai grandios spectacol al lumii. O pendulă începu să bată. Unu, doi… Bătrânul se apropie de mine, privindu-mă cu ochi pătrunzători. Şapte, opt… cu mâini nefiresc de albe, alunga întunericul din jurul chipului meu, şoptind cuvinte fără sens, din care desluşeam destul de vag, inimă, lumină, spirit, zece, unsprezece…douăsprezece…şi…
O lumină lină, venită de pretutindeni, îmi invadă tot trupul. Se strecura prin porii pielii mele, îndepărtându-mi greutatea fizică, făcându-mă uşor, pur, plutitor. În jurul meu doar raze, focalizate undeva, într-un departe fără limite, într-un punct ce părea apexul unei lumi a luminii. Mă simţeam invadat de o bunătate fără margini, ce tindea să iasă din mine, modificându-mi blând formele. Eram modelat din interior de o forţă uimitoare, care opera într-o armonie desăvârşită. Şi era linişte. O linişte fără asemănare, fiindcă o simţeam în adâncul meu şi pretutindeni. Mă lăsam pradă celei mai inefabile trăiri, incomparabilă cu tot ce putea fi descris în cuvinte. Respiram lumină fără timp, căldură fără spaţiu. Nu exista trecut, nu existam eu, ci pur şi simplu fiinţam laolaltă cu întreg universul. Mă simţeam unit cu tot ce mă înconjură, parte din întreg, recunoscut fiind şi recunoscând totul. Trăiam iubirea. Iubeam trăirea. Împlineam în mine, acceptând cu înţelepciune şi blândeţe, finitul şi infinitul…
O flacără mică îmi tulbură extazul. Era semnul întoarcerii la ceea ce aproape nu voiam să mai revin, la viaţa de dinaintea miezului de noapte. O lumânare, o umbră, culori calde, cărţi, uriaşi fulgi de zăpadă. Bătrânul stătea în jilţ, privindu-mă. Cei doi câini apăruseră la picioarele lui, statui credincioase, impunătoare. Nu aveam curaj să vorbesc, de teama de a nu îndepărta ceea ce trăisem.
– Gata.


Fragment din romanul Ademenirea

Eva

Mă privea printre lacrimi, căutând în vorbele mele, salvarea. Niciodată nu am bănuit că-n această femeie poate fi atâta frământare, atâta teamă, un astfel de chin. Ce exces de luciditate! Nu înţelegeam pentru ce se supune unei torturi atât de profunde, de unde îi pot veni astfel de gânduri, unei femei care avea puterea să te ridice, de câte ori te prăbuşeai. Eva avea darul de a te linişti, de a te face să vezi lumea frumoasă, de a construi din apă şi vânt, imperii ale fericirii. Am înţeles totuşi, că Eva te ridica, coborându-se pe sine, încărcându-se cu balastul ce o cufunda în nisipuri mişcătoare. Acum, pentru prima oară, Eva striga după ajutor. Avea nevoie de ea – neomenesc de puternică – tocmai pentru a ne susţine şi a ne salva pe noi. Eva se temea de suferinţa pe care o cunoştea foarte bine, preluată pe umerii ei firavi, de la mine, de la tot ce o înconjura, de la durerea lumii. Şi totuşi, Eva simţea. Poate rămăsese ultima fiinţă nedivizată, fiindcă noi, ceilalţi eram făcuţi ţăndări, sparţi în milioane de cioburi de oglindă, ce se mai ţineau împreună doar prin limitele trupurilor noastre. Eram nişte saci plini cu cioburi de oglindă, care-şi recunoşteau cu disperare vechea formă, doar din fulgerătoare întâlniri cu raze de lumină. Nu Eva căuta Omul, ci noi toţi o căutam pe ea, ostenind-o peste măsură.
Am strâns-o în braţe, protejând-o doar de frigul nopţii, fiindcă numai de atât eram în stare, ducând-o acasă, într-un acasă, de unde nu mai voiam să plece niciodată. A adormit, ca un copil pedepsit pe nedrept, suspinând pentru păcatul lumii.


Fragment din romanul Ademenirea

Singur printre gânduri

Gânduri. Simt nevoia să pun ceva în locul acestor frământări – vane picături de frumos, scame de speranţă. Mă zbat între graniţele trecutului şi cele ale viitorului, simt răceala unui lanţ care mă ancorează într-un prezent strâmt, iluzoriu, tăvălit în inexistenţa lui. Sunt şi nu sunt, exist şi nu exist, privesc şi nu văd, strig şi nu aud, mă clatin şi refuz să cad. Ceva indefinit mă îndeamnă să alerg. Dar nu să fug ! Să alerg, desprinzându-mă de toate spaimele, eliberându-mă de rele, dar nu să fug de viaţa ce-şi continuă spectacolul vremurilor.
Singurătatea, o ultimă regală a putinţei ! O ultimă gară, care mai permite oprirea spre iad. Să mai ai puterea de a fi singur, să ai curajul de a te suporta, a şti să trăieşti printre oameni, rezervându-ţi dreptul suprem la divina linişte a singurătăţii.
Singurătatea înseamnă poate, întâlnirea cu tine, o oglindă nemiloasă întoarsă spre sufletul tău, developare dureroasă, ce descoperă fisurile prin care se scurge veninul, oferind banca acuzaţilor în durul proces de conştiinţă. Când ai curajul de a fi singur, în ţara nimănui, acolo unde minciuna nu-şi află domiciliul, realizezi că nu ai unde fugi prin haţişul cuvintelor şi …. vezi! Te scufunzi în adâncurile fiinţei tale, te sufoci în duhoarea pucioasei pe care nici nu bănuiai că o emani, te tângui şi gemi, te zbaţi căutând cu disperare, o boare, un sprijin, un semn. Şi atunci, când speranţele par pierdute, vine clipa clipelor, intervalul fără nume, bucată de spaţiu fără timp, care opreşte procesul în loc, schimbând sensul tuturor facerilor, dând o unică şansă pentru a îndrepta trecutul. Trecutul din adâncul tău, căci trecutul lumii nu poate fi schimbat, fiindcă nu poţi avea puterea de a-i aduce, în aceeaşi boxă a acuzaţilor, pe toţi ce ţi-l conţin. Eşti tu, scurs prin clepsidra destinului. Vezi şanse şi ratări, paralele nebănuite, pe care le credeai intersecţii, greşeli generatoare de dezastre, toate înlănţuite într-o ţesătură misterioasă. Eşti ridicat în clipa clipelor, deasupra văzutelor, în tărâmul nevăzutelor, îţi este dată şansa de a-ţi înţelege, micul rol, în marele proiect. Ai dreptul la un ultim botez, curăţător de păcate, ai dreptul de a reveni printre oameni, albit înlăuntrul tău, purtător al unei platoşe de argint.
Sunetul nisipului din clepsidră, în unduitoarea lui scurgere, te întreabă: vezi, Omule?
Imagini timide apar, surprinzătoare prin inocenţa lor, desluşeşti cu uimire, tandreţea începutului. Eşti Tu – curat şi bun, martor însetat la spectacolul vieţii – percepi simfonia culorilor, mlădierea naturii, miracolul mişcării, surâsul. Descoperi lumea, aşa cum ţi-a fost dată. Graniţele vieţii, corespund pentru tine, cu limitele paşilor tăi; modelul general uman se confundă cu cei ce-ţi apar în proximitate. Inveţi fără a şti că o faci, imiţi, încercând să exişti printre oameni. Puţini sunt cei ce se apleacă peste necunoaşterea ta, mai puţini sunt aceia care ştiu să-ţi explice. Paşii nesiguri dispar, pătrunzi mecanic, într-o lume dinainte conturată. Pentru tine, este normalitatea, este viaţa pe care o traieşti, fără a pune prea multe întrebări. Şabloane şi măşti. Gânduri....


Fragment din romanul Ademenirea

Soarele de noapte

Au trecut zile, au trecut nopţi fără ca ceva să se întâmple. Nu vedeam pe nimeni, nu vorbeam aproape cu nimeni, mergeam pe străzi pustiită, zăboveam prin parcuri cu mintea golită, aşteptând. Serile mi le petreceam pe terasă, privind înstelarea cerului, întrebându-mă cu teamă şi cu timiditate, care dintre Luceferi este al meu. Luceafărul-de-Seară sau Luceafărul-de-Noapte, Luceafărul-Ciobanilor, Luceafărul-cel-Mare-de-Miezul-Nopţii sau Luceafărul-cel-Frumos din constelaţia Lirei, steaua Aldebaran din constelaţia Taurului, numită Luceafărul-Porcar sau poate Hyperion, Luceafărul-cel-Mare-de-Noapte, pe care în sinea mea mi-l şi doream. Despre Hyperion se spuneau multe. Ba că este unul dintre cei şase titani, fii ai lui Uranus şi ai Gaiei, ba fiul lui Helios cu Selene, sau că e Soarele de Noapte – felurite plămădiri mitologice, toate menite a uni cerul cu pământul, lumina cu întunericul, extreme cărora prin Hyperion, li se dăduse şansa să se contopească, oferind acestei existenţe, miezul întregii firi. Străinul pe care-l iubeam, avea întunericul păstrat printre pleoape, eleganţa soarelui, paloarea lunii, trăinicia pământului, inefabila taină a văzduhului... Dar mai avea şi cutremurătoarea povară a purtătorului de lumină... Mă întrebam nedumerită, cine sunt eu, simplă femeie venită de nicăieri, aleasă şi înconjurată de entităţi nebănuite, aşezate până mai ieri, în poveşti. Ce din mine le activase, deschizându-le porţile realităţii, poftindu-le în mintea şi în viaţa mea? Banii, plecarea, mahalaua, personajele triste, apariţiile fantomatice, piatra, luxul, iubirea, elemente prăvălite peste liniştea pe care o visam, aruncate de o mână nevăzută, ca pe nişte zaruri cu miză incertă.

Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Singur...

Mergeam pe stradă şi mă întrebam cine sunt eu. Un ochi! Asta sunt. Nici măcar doi! Dar oare aş mai avea nevoie de încă unul pentru a vedea tot ce mă înconjoară? Oricât de tristă pare în aparenţă viaţa, eu sunt un optimist şi o iubesc. Îmi place. Ce? Nu ştiu, dar tot aştept de la fiecare zi, răspunsul la această întrebare. Simt că stau într-o antecameră şi aştept. Nu mi-a venit rândul de a intra în audienţă la oracol, dar uşa lui se tot deschide şi-n ochiul meu pătrund scurte imagini ale lumii. Puzzle misterios pe care încerc să-l descifrez, adunând răzleţe piese colorate. Dar este atât de mare...
Merg prin soarele nemilos al zilelor de vară. Calc cu picioarele pe asfaltul moale, iar mintea-mi pleacă uşor spre deşert. Dune, unduitoare dune, miros de nisip fierbinte, cer. Urlet de cămile, saharaui arşi de soare, aspri şi înăspriţi de furtunile năpraznice ale deşertului. Pribegi.
Mă gândesc cum facem chiar acum, împreună, în acelaşi sens poate, cu aceeaşi cadenţă, paşi. Ei în deşert, eu pe această stradă, un englez prin Londra, un spaniol la Madrid, un danez, un rus, un tailandez, un japonez, dar şi un nepalez... Puncte vii, deplasându-se în acelaşi sens, în acelaşi timp, ca nişte insecte ale aceleiaşi colonii, rotite precum limbile orologiilor pe cercul pământului. Păşim fără a lăsa urme adânci, urmaţi de alţii, urmându-i pe cei dinaintea noastră. Mă întreb cum arătăm de undeva de sus, din înaltul cerului, mogâldeţe în mişcare, unele într-un sens, altele în altul, haos de paşi, ţesătură fără sens pentru minţile noastre. Un ghem care îmbracă ghemul pământului, acoperindu-i goliciunea cu paşi omeneşti, şovăitori, neputincioşi...

Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Refugiu

Turla unei biserici se ridica peste case, chemându-mă parcă. Am intrat în liniştea tainică, răcoroasă şi primitoare, la ceas de amiază. Biserica era goală. Lumânările aprinse făceau să strălucească argintul icoanelor, iar mirosul tămâiei îmi dădea fiori.
Totdeauna m-am simţit vinovată sub privirile cercetătoare ale sfinţilor, ca o purtătoare de păcate grele, incapabilă de a urma calea cea dreaptă. Dar niciodată nu m-am simţit neaşteptată, neprimită, neînţeleasă. Poate chiar sentimentul că ei pătrund tainele mele, dojenindu-mă cu dragoste, îmbrăţişându-mi şi alungându-mi temerile, mă făcea să mă încred în bunătatea şi de ce să nu recunosc, discreţia lor desăvârşită. Le puteam spune în gând necazurile mele, eşecurile, căutările, iar ei mă ascultau, liniştindu-mă. Ştiam şi eu, ştiau şi ei ce trebuia să fac, dar mă iertau întotdeauna pentru promisiunile neţinute, strecurându-se în sufletul meu cu blândeţea gândului că e bine chiar şi să-mi doresc drumul cel drept. Erau martori răbdători ai unei istorii întregi de promisiuni, făcute de fiecare generaţie în parte, depozitarii suferinţelor tuturor celor care le treceau pragul, purificatori de inimi întinate, mângâietorii lacrimilor noastre. Aici, veneam copleşită de temeri, de aici, plecam eliberată de ele. Intram uşor încovoiată, ieşeam dreaptă ca o stăpână absolută a destinului meu, ştiind, dar uitând din păcate repede, că nu sunt niciodată singură, părăsită sau chiar atât de păcătoasă, încât să mă tem. Simţeam că aici voi găsi mereu ajutorul sufletului meu, oferit cu nesecată dragoste, de Dumnezeu. Mă ştiam apărată, ca un copil ascuns în spatele părintelui său, singurul care are curajul de a ieşi în calea răului pentru a-l supune. Ce stranie senzaţie putea transfera liniştea acestui loc, peste haosul dureros din om! Am aprins lumânări, văitându-mă în gând, pârând în faţa Judecătorului Suprem, răul care mă chinuia. Dădeam vina cu generozitate pe tot ce mă înconjura, ştiind foarte bine că în mare parte, eu sunt cea vinovată. Eram laşă şi-mi era ruşine, dar ceva mă tot justifica să pârăsc, făcând pe victima nefericită. Poate simţeam atâta iubire în jurul meu, încât îmi putea permite să mă comport ca un copil răsfăţat.

Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Bărbatul?

Mergeam năuc pe străzi, pândindu-mi umbra, temător şi disperat de orice dispariţie a ei. Toate gândurile mele se concentrau pe această întâlnire neaşteptată, care-mi răvăşise profund sufletul. Niciodată nu am fost un bărbat entuziasmat de aspectul amăgitor şi de cele mai multe ori fals, al frumuseţii feminine, păstrându-mi mereu luciditatea şi detaşarea, încercând să profit de nenumăratele slăbiciuni pe care le au femeile. Mi-a plăcut să joc, respectiv, să pierd sau să câştig, să consum singura valoare a lor – de cele mai multe ori discutabilă – plăcerea. M-au enervat femeile care se agăţau de mine şi chiar dacă nu au fost multe, m-au învăţat să fug. Nu mi-a plăcut să mă complic. Întotdeauna, o femeie vine spre tine ca o gazelă rătăcită, veşnic pândită de primejdii, căutându-şi protecţia în braţele tale. Sunt mii de motive pentru care ea se ascunde la pieptul protector al bărbatului. Dar, după ce se simte în siguranţă, ochii i se deplasează ca un metronom, din ce în ce mai repede, evaluând beneficiile pe care i le poate oferi părosul piept. Şi dacă nu sunt multe, confortabile şi valoroase, speriata gazelă îţi zvârle cu copitele din spate, praf în ochi şi apoi dispare. Dar dacă este mulţumită, te-ai ars! Începe să-ţi populeze viaţa cu problemele ei! Ba nu poate merge cu tine, pentru că n-are pantofi asortaţi – tu-i cumperi... Ba nu poate face dragoste, fiindcă mătuşa ei este bolnavă – tu, ca să-i arăţi că nu eşti insensibil, fugi şi-i internezi mătuşa... Aşa ajungi să-i plimbi căţelul, să-i faci cafeaua, să-i plăteşti facturile, să-i cari sacoşele, s-o aştepţi în faţa unui bloc împuţit, unde s-a dus să-şi vadă o prietenă etc... Şi toate astea pentru o mângâiere, pentru un cuvînt bun sau pentru o clipă de plăcere.
De asta, femeia nu e om! Pentru simplul motiv că face copii, a terorizat întreaga existenţă. A şantajat istoria lumii. O maşinărie de produs mogâldeţe mucioase şi zgomotoase, pe care ni le atârnăm de gât, bălăngănindu-le toată viaţa. Ne spetim muncind, pentru a le cumpăra bicicletă, pentru a le plăti vacanţele, studiile, ţigările, tunsorile, iar atunci când sunt pe picioarele lor, devenim cauza tuturor eşecurilor, ţinta reproşurilor, vinovaţi fără vină. Şi toate astea, pentru câteva clipe de plăcere...
Femeia este sursa necazurilor!
Nu voi înţelege niciodată de ce nu poate avea un dram de înţelepciune, de ce nu-şi foloseşte toate calităţile cu care a fost înzestrată, pentru a trăi ca noi, bărbaţii. Să vină la tine, să te trântească de un perete, să-ţi rupă cămaşa, să-ţi ia şi să-ţi dea tributul plăcerii, apoi să se pieptăne şi să plece. Cam aşa ar trebui să facă. Aşa ar fi într-adevăr, stăpâna lumii! Nu prin tertipuri şi scenarii puerile, care nu-o fac altceva, decât să devină „şefa“! Şi dacă vrea copii, o priveşte...
Gândesc prostii! Tot acest tablou se dizolvă, când chipul Anisiei îmi apare în minte. Pentru a-i privi acel albastru misterios al ochilor, sunt în stare să bat covoare, să repar ţevi, să pun murături... Sunt un tâmpit!

Fragment din romanul Umbra de dincolo...

La Marea Neagră fără Arsenie Papacioc

Am fost la mare. Câteva zile. Puţine la număr... M-am dus să-l conduc pe ultimul drum pe regretatul părinte Arsenie Papacioc. M-a impresionat profund durerea tăcută şi demnă a miilor de credincioşi, care stăteau împietriţi, neputincioşi în faţa unei realităţi pe care nu şi-a dorit-o nimeni. Până şi cerul a plâns în trei reprize de ploaie, amestecându-şi stropii uriaşi cu lacrimile credincioşilor. Am trăit şi am simţit în jurul meu o teamă strecurată printre cuvinte nerostite. Parcă ne întrebam unii pe alţii într-un limbaj mut, ce ne vom face de acum înainte? Duhovnicul Iubirii, cum era numit Arsenie Papacioc, pleca pentru totdeauna, într-o zi de joi, undeva spre un tărâm necunoscut, lăsându-ne singuri, neterminaţi, incompleţi, pe jumătate goi sufleteşte. Ştiindu-l acolo, la Techirghiol, cu inconştienţă copilărească noi puteam greşi... El ne ierta cu o dragoste de bun părinte, ne alina durerea, ne arăta din nou, cu răbdare, drumul... Pentru sufletele noastre, părintele Arsenie Papacioc, reprezenta un scut peste lume, o pavăză, o protecţie, o cale sigură spre Dumnezeu, fiindcă, în curăţenia şi-n bunătatea acestui om, stătea ascunsă iertarea. Ascultând slujba de înmormântare, rostită cu glasuri tremurânde de un sobor impresionant de preoţi şi călugări, simţeam teama şi în sufletele lor. Fără Duhovnicul Iubirii suntem cu toţii mult mai săraci, mai zdrenţuiţi sufleteşte, orfani pribegi lipsiţi de mângâiere. Ne agăţăm în taină de nădejdea că Arsenie Papacioc ne-a iubit prea mult pentru a ne abandona chiar şi în moarte. Avem credinţă şi încredere în el şi după ce a plecat, împovărându-l până şi în lumea de apoi, sperând că ne va netezi drumul spre lumină, nelăsându-ne în întunericul pieirii. Dacă până şi cerul a plâns peste Marea Neagră, noi ce mai puteam face? Poate, la îndemnul marelui duhovnic, am fost spălaţi încă o dată de păcate...
Dumnezeu să-l odihnească!

Cadou!

Un cadou de ziua mea! Se mai poate spune ceva?

Gânduri sau cartea deschisă...

Eu nu ştiu să fac bilanţuri. Nu m-am priceput la asta niciodată... Nu am contabilizat nici bani, nici acţiuni, nici succese sau înfrângeri. Iar dacă mă gândesc mai bine, nu am contabilizat nimic! Pentru mine, viaţa este ca o carte deschisă, interminabilă, carte care întotdeauna va mai avea pagini de întors, minunate depozite de fericire, inepuizabile trăiri. File sau ani, nisip ori pendul, toate au un mister aparte. Descopăr, pentru că fără odihnă caut, hrănindu-mi uimirea şi foamea, mă mir, mă întreb, adun, fără a simţi vreodată nevoia de-a contabiliza. Şi cum se poate trage linie, atâta timp cât gândurile nu ni s-au terminat, când cuvintele ne leagă de oameni, ochii noştri privesc plini de admiraţie, auzul se răsfaţă cu simfonii, mirosul cu parfumuri, iar mângâierea ne este răsplătită? Viaţa, o unduire permanentă, nu poate fi oprită de biete gânduri omeneşti. Lină sau vălurită, tăcută ori zgomotoasă, ea nu se lasă prinsă în grile, în registre... Ea este şi atât! Nelăsându-ne să o cuprindem, fiindcă ea ne conţine pe noi, uneşte cerul cu pământul, îngăduindu-ne doar să fim fericiţi. Iar dacă nu ne vom opri niciodată, pentru a face un bilanţ ipocrit, fiecare pagină a vieţii va fi o nouă cale spre răspuns. Răsfoieşte în liniştea sufletului tău...

Căldură mare...

E mult prea cald... Nu pot scrie, dar pot privi...

Femeia...

Femeia, o fiinţă cu contur de vioară, cu mişcări de şoaptă şi priviri de cer, apăru din inefabila lume a tăcerii, în sufletul meu. Madonă sfioasă, care nu ţinuse încă în braţe, decât vise, înveştmântată în rotiri de nori... Orice zgomot, orice mişcare, o făceau să dispară, ascunzându-se sperioasă, în nevederea mea. O căutam, o rechemam chinuindu-mă, alcătuind-o din forme aproape transparente, înşelătoare. Liniştea o aducea, gândurile mele, o speriau... Îi aşterneam la picioare raze de soare, covor strălucitor pe care păşea temătoare, o aşteptam cu ochii minţii să se apropie, pentru a o vedea mai bine. Femeia venea spre mine, un pas înainte, doi înapoi, cercetându-mă cu cei mai frumoşi ochi pe care-i văzusem vreodată. În ei erau adunate toate întrebările lumii, toate uimirile, toate suferinţele, alungate de cea mai blândă şi mai iertătoare iubire. Avea mâini delicate, pe care le-ntindea spre mine, dăruindu-mi nevăzutul. Femeia, osmoza perfectă dintre materie şi reverie, jumătate om, jumătate ânger, stătea tăcută, în faţa mea.
Ce-i puteam spune prin gânduri? Că-i mult mai frumoasă decât o pot eu spune? Că-i simt conturul unduitor, undeva în adâncul meu? Să mă rog de ea să mă atingă? Să-i spun c-o vreau numai pentru mine? Să-i cer să mă ridice de pe acest pământ?

Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

Imagini de la lansarea romanului Chiriaşul de la demisol

Joi, 23 iunie 2011, la Uniunea Scriitorilor, a avut loc lansarea romanului Chiriaşul de la demisol.