Am fost la mare. Câteva zile. Puţine la număr... M-am dus să-l conduc pe ultimul drum pe regretatul părinte Arsenie Papacioc. M-a impresionat profund durerea tăcută şi demnă a miilor de credincioşi, care stăteau împietriţi, neputincioşi în faţa unei realităţi pe care nu şi-a dorit-o nimeni. Până şi cerul a plâns în trei reprize de ploaie, amestecându-şi stropii uriaşi cu lacrimile credincioşilor. Am trăit şi am simţit în jurul meu o teamă strecurată printre cuvinte nerostite. Parcă ne întrebam unii pe alţii într-un limbaj mut, ce ne vom face de acum înainte? Duhovnicul Iubirii, cum era numit Arsenie Papacioc, pleca pentru totdeauna, într-o zi de joi, undeva spre un tărâm necunoscut, lăsându-ne singuri, neterminaţi, incompleţi, pe jumătate goi sufleteşte. Ştiindu-l acolo, la Techirghiol, cu inconştienţă copilărească noi puteam greşi... El ne ierta cu o dragoste de bun părinte, ne alina durerea, ne arăta din nou, cu răbdare, drumul... Pentru sufletele noastre, părintele Arsenie Papacioc, reprezenta un scut peste lume, o pavăză, o protecţie, o cale sigură spre Dumnezeu, fiindcă, în curăţenia şi-n bunătatea acestui om, stătea ascunsă iertarea. Ascultând slujba de înmormântare, rostită cu glasuri tremurânde de un sobor impresionant de preoţi şi călugări, simţeam teama şi în sufletele lor. Fără Duhovnicul Iubirii suntem cu toţii mult mai săraci, mai zdrenţuiţi sufleteşte, orfani pribegi lipsiţi de mângâiere. Ne agăţăm în taină de nădejdea că Arsenie Papacioc ne-a iubit prea mult pentru a ne abandona chiar şi în moarte. Avem credinţă şi încredere în el şi după ce a plecat, împovărându-l până şi în lumea de apoi, sperând că ne va netezi drumul spre lumină, nelăsându-ne în întunericul pieirii. Dacă până şi cerul a plâns peste Marea Neagră, noi ce mai puteam face? Poate, la îndemnul marelui duhovnic, am fost spălaţi încă o dată de păcate...
Dumnezeu să-l odihnească!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu