Zgomot de gânduri

Ca un mecanism întors cu cheia, zi de zi privesc pagina mea de facebook... De ce? Nici nu mai știu. La început a fost curiozitatea, apoi uimirea, iar acum este un fel de automatism. Totuși, luciditatea își face loc din când în când și-mi ciocăne discret la poarta gândirii. Mă întreb cine suntem noi, oamenii de astăzi. Ce probleme avem, ce satisfacții, spre ce se îndreaptă speranțele ființelor inteligente. Încerc să decupez din haosul de gânduri, idei, profile, direcții, aspirații... Oamenii planetei mi se dezvăluie, arătându-mi fără timiditate ce secretă mintea umană. Bună dimineața sau Noapte bună, prieteni... Mai multe fotografii cu animale de companie decât cu copii, salate, plăcinte, rețete de slăbit, atitudini politice pro sau contra, peisaje, icoane, fotografii penibile făcute în oglindă... Morți, scandaluri, colive, flori, vorbe de duh acceptate, dar niciodată urmate cu adevărat... Puținele cuvinte sunt susținute de imagini, ideile aproape că lipsesc... Deci? Ce să înțeleg despre noi, cei de astăzi? Că avem nevoie de comunicare este limpede, că ne refugiem în iubirea netrădată a unor animale de companie dragi, că suntem pofticioși, dar și speriați de poftele noastre, interesați mai mult decât oricând, dar și mai mulți decât oricând de o politică de care nu avem habar... Peisajele ne trădează nevoia naturală de liniște... Morții și scandalurile, ochiul pus la gaura cheii, urechea lipită de perete, ne developează curiozitatea bolnăvicioasă a pauzelor de idei. Narcisismul este în floare, mânat de o preocupare aproape indecentă... Cine suntem? Întrebare pusă exteriorului... Întotdeauna exteriorul... Până nu demult, acest adevăr mă neliniștea. Acum, cred că-l înțeleg. Uimirea subconștientă a omului, îndreptată spre acest univers infinit, navighează de mii și mii de ani ghidând prin simțuri, rătăcirile noastre. Puțini, dureros de puțini sunt cei care au reușit să pună piciorul pe o insulă, oricât de mică ar fi fost ea, iar despre naufragiații pe un continent, aproape că nu se mai poate vorbi... Noi, anonimii acestui secol, căutăm acolo unde nu vom găsi nimic...

Mă numesc Maria

Pietre reci, așezate cu știință de oameni, stau în jurul meu, îmbibate în tăcere. Mii și mii de pori, mici creuzete ascunse în piatră, clocotesc la temperatura necunoscută a rugilor umane, încărcate de păcatele spuse doar în taina gândurilor. Simt liniștea celor mai mari neliniști, aud frica jumătăților de oameni, văd fără a privi, nădușala sufletelor rătăcite. Mă numesc Maria. Nu știu dacă sunt vie sau moartă, fiindcă totul e pustiu în inima mea. Dar mintea îmi umblă ca la cei vii și în jurul meu este viață. Zi de zi vin în biserică și mă rog pentru iertarea păcatului meu, mă rog pentru semeni, pentru iertarea păcatelor lor, păcate pe care de ce le-au făcut, nu am înțeles niciodată. Le-am dat oamenilor fără să le cer, i-am iubit fără pretenții, le-am vorbit fără a-i întreba, nedorind să le arăt că mulți dintre ei nu prea au răspunsuri. Mă numesc Maria Brâncoveanu. Mulți îmi spun Marica, însă pentru toți sunt Doamna Țării. Sunt fiica postelnicului Neagoe și nepoata domnului Țării Românești, Antonie din Popești. Am fost vreme de patruzeci de ani, nevasta lui Constantin Brâncoveanu. Am dăruit acestei lumi, prin dragoste și prin chin, unsprezece copii. Patru feciori ca niște Luceferi și șapte fecioare ca zilele din săptămână. Am iubit pe Dumnezeu, pe Hristos și pe Fecioară. Fără trădare am stat lângă Domnul Țării Românești, cei douăzeci și șase de ani din domnia sa, mângâindu-i tristețile, alungându-i temerile, veselindu-i gândurile și gospodărindu-i trebuințele. Alături de el am tâlcuit viitorul, sprijinindu-l și încurajându-l să facă drum în luminarea acestui neam. Am învățat și am înțeles împreună că nu e cale spre mai bine fără credință, fără de carte ori fără basorelieful sufletului românesc. Nu știu de câtă vreme stau printre pietre reci îmbibate în tăcere. Mă numesc Maria. Par a sta la judecata mea, instanță fiindu-mi sufletul... Advocați – amintirile, acuzatori – trădările, judecători – timpul... Picioarele goale mă dor, înghețate pe aspra piatră de granit. Mâinile-mi sunt încleștate într-o rugăciune fără de sfârșit, ca un sipet în care am închis neputința, o temnița de piele a lacrimilor șterse pe furiș. Da, judecata poate să înceapă... Mă numesc Maria. Brâncoveanu Maria. (În lucru)

Vine o vreme...

Vine o vreme în care viața pare că se așează lin pe un postament cu anevoie turnat. Când se constată cu uimire că timpul își ia un răgaz, oferindu-ți la început daruri mici, apoi din ce în ce mai mari, minute îndreptate către ore și ore odihnite-n zile... Vine o vreme în care începi să închizi registrele cu griji, tensiunea responsabilităților să scadă, o liniște de mult uitată apare timidă prin gândurile tale... Un fel de răsărit la un sfârșit de vară, un dar divin, strecurat încet, salvând un suflet care risca să se usuce în așteptare. Vine o vreme în care simți că poți primi. Vine după o lungă, obositor de lungă perioadă de dăruire, când ai dat tot, neașteptând în schimb nimic. Valorile își schimbă forma, timpul devine prieten, culorile capătă nuanțe, armoniile îți învăluie gândirea, totul făcând din tine un om fericit... Începi să-ți simți conținutul nevăzut al ego-ului tău, ești vizitat de o lumină care-ți dezvăluie golurile rămase în suflet, ai știința punerii la loc a tuturor năzuințelor răvășite de viață. Vine vremea întâlnirii cu tine, de mult prea multe ori amânată, se simte momentul magic al închiderii unui cerc care te-a plimbat prin lumea asta mare... Stai față în față cu holograma viselor tale, zâmbești și alegi. Întinzi mâna spre tine sau te risipești pentru totdeauna...

Șefi...

Șefi, șefi și iar șefi în țara mea... Unde întorci capul dai numai peste ,,organe de conducere”. Nici n-am plecat bine de la birou și iată că întâlnesc alte ierarhii, dar în forma originală a societății românești. Parcă suntem un popor de ,,superiori”... Toată lumea conduce pe toată lumea, neam de stăpâni fără stăpâniți... Câtă satisfacție poate da o comandă... Sentimentul de responsabilitate sau de responsabilizare intră încet în istorie, trăgând în urma lor zâmbetele ironice ale șefilor de azi. Auzi! Vrei să termini mâine treaba? Ce blasfemie adusă unei strategii pusă la punct în deceniile întregi în care munca era pentru tractoare ori în care se spunea sus munca, ca să nu ajungem la ea... Nimic nu e mai umilitor, decât să mergi la serviciu, dar să mai și muncești... E clar! Eu sunt de pe altă planetă... Mie chiar îmi place să muncesc. Dimineața mă trezesc aproape întotdeauna fericită. Foarte rar mi se întâmplă să fiu ușor indiferentă, însă, făcându-mi programul zilei mă binedispun. Fiecare zi este o provocare, un joc logic, un cadou... Pentru ,,stăpânii” mei sunt o ființă bizară, un fel de seminebună în care s-au întâlnit genialitatea cu prostia, probabil în proporții egale. Genialitatea, fiindcă rezolv cu seriozitate tot ceea ce mi se dă de făcut, iar prostia, fiindcă nu mă revolt, nu bombăn, nu înjur. Ba mai și zâmbesc... Dar n-o fac pentru că sunt toantă, ci pentru că nu-mi place să pierd timpul. Pentru mine, fiecare ceas al fiecărei zile este ireversibil, venit, trăit și plecat pentru totdeauna, undeva într-o lume a misterelor, denumită de oameni trecut sau amintire. Fiecare zi este o sclipire sau poate o clipire a Universului, un flash care ne dăruiește șansa de a vedea adevărul. Da!... Acel adevăr pe care-l căutăm toți, cu știință sau fără știință, conștientizând ori orbecăind din instinct. Of!... Cine o fi inventat cea mai chinuitoare întrebare cu care ne însoțim o viață întreagă, chiar dacă știm că răspunsul nu ne este accesibil? Întrebarea aceasta este de ce? Apare în primii ani de viață, stă ca o umbră alături de noi pe tot parcursul ei, iar la sfârșit este probabil ultima noastră rostire conștientă... De ce? Roman în lucru.

Un nou roman - Filosof de ocazie

De mâine în librării. Vă doresc lectură plăcută !

Noaptea semizeilor

2014. Un început convențional, numit An Nou... Un mecanism invizibil, întors de o cheie numită speranță, își repornește accelerat implacabila rotație a viselor noastre. Dorințele se aliniază precum planetele în Calea Lactee, unele mai mari, altele mai mici, însă toate așteptându-și împlinirea. Este un joc al nemuririi false, un fir de păianjen, care lipicios fiind, ne dă impresia de siguranță. Ne dorim ca în noul an să fim fericiți, să avem bani, să promovăm, să fim importanți... Să primim... Tot ce-i mai bun să vină spre noi din exterior... N-am auzit pe nimeni dorindu-și ca în noul an să fie un om bun, să fie milostiv ori îngăduitor. N-am auzit nici o provocare în lupta cu propriile vicii, nici o promisiune de îndreptare, nici o teamă de otrăvitoarea trufie care ne sufocă viețile. Noaptea dintre ani (expresie care mă enervează foarte tare) este noaptea semizeilor infatuați, a jumătăților fără cealaltă jumătate, pierdută parcă pentru totdeauna într-o cădere ce nu are sfârșit. Pornim mecanismul speranțelor fără a-l alimenta, nu mai știm nici măcar să cerem de la viitor ceea ce ne-ar folosi cu adevărat... Și eu îmi lipesc speranțele de firul de păianjen, uitând mereu că el coboară, ducând tot mai jos rostul vieții mele... Dar din când în când mă opresc din coborîre, amintindu-mi ca prin ceață că trebuie să dai barem cu o mână, pentru a primi cu zece...