Pietre reci, așezate cu știință de oameni, stau în jurul meu, îmbibate în tăcere. Mii și mii de pori, mici creuzete ascunse în piatră, clocotesc la temperatura necunoscută a rugilor umane, încărcate de păcatele spuse doar în taina gândurilor. Simt liniștea celor mai mari neliniști, aud frica jumătăților de oameni, văd fără a privi, nădușala sufletelor rătăcite. Mă numesc Maria. Nu știu dacă sunt vie sau moartă, fiindcă totul e pustiu în inima mea. Dar mintea îmi umblă ca la cei vii și în jurul meu este viață. Zi de zi vin în biserică și mă rog pentru iertarea păcatului meu, mă rog pentru semeni, pentru iertarea păcatelor lor, păcate pe care de ce le-au făcut, nu am înțeles niciodată. Le-am dat oamenilor fără să le cer, i-am iubit fără pretenții, le-am vorbit fără a-i întreba, nedorind să le arăt că mulți dintre ei nu prea au răspunsuri. Mă numesc Maria Brâncoveanu. Mulți îmi spun Marica, însă pentru toți sunt Doamna Țării. Sunt fiica postelnicului Neagoe și nepoata domnului Țării Românești, Antonie din Popești. Am fost vreme de patruzeci de ani, nevasta lui Constantin Brâncoveanu. Am dăruit acestei lumi, prin dragoste și prin chin, unsprezece copii. Patru feciori ca niște Luceferi și șapte fecioare ca zilele din săptămână. Am iubit pe Dumnezeu, pe Hristos și pe Fecioară. Fără trădare am stat lângă Domnul Țării Românești, cei douăzeci și șase de ani din domnia sa, mângâindu-i tristețile, alungându-i temerile, veselindu-i gândurile și gospodărindu-i trebuințele. Alături de el am tâlcuit viitorul, sprijinindu-l și încurajându-l să facă drum în luminarea acestui neam. Am învățat și am înțeles împreună că nu e cale spre mai bine fără credință, fără de carte ori fără basorelieful sufletului românesc. Nu știu de câtă vreme stau printre pietre reci îmbibate în tăcere. Mă numesc Maria. Par a sta la judecata mea, instanță fiindu-mi sufletul... Advocați – amintirile, acuzatori – trădările, judecători – timpul... Picioarele goale mă dor, înghețate pe aspra piatră de granit. Mâinile-mi sunt încleștate într-o rugăciune fără de sfârșit, ca un sipet în care am închis neputința, o temnița de piele a lacrimilor șterse pe furiș. Da, judecata poate să înceapă... Mă numesc Maria. Brâncoveanu Maria. (În lucru)
joi, 30 ianuarie 2014
Mă numesc Maria
Pietre reci, așezate cu știință de oameni, stau în jurul meu, îmbibate în tăcere. Mii și mii de pori, mici creuzete ascunse în piatră, clocotesc la temperatura necunoscută a rugilor umane, încărcate de păcatele spuse doar în taina gândurilor. Simt liniștea celor mai mari neliniști, aud frica jumătăților de oameni, văd fără a privi, nădușala sufletelor rătăcite. Mă numesc Maria. Nu știu dacă sunt vie sau moartă, fiindcă totul e pustiu în inima mea. Dar mintea îmi umblă ca la cei vii și în jurul meu este viață. Zi de zi vin în biserică și mă rog pentru iertarea păcatului meu, mă rog pentru semeni, pentru iertarea păcatelor lor, păcate pe care de ce le-au făcut, nu am înțeles niciodată. Le-am dat oamenilor fără să le cer, i-am iubit fără pretenții, le-am vorbit fără a-i întreba, nedorind să le arăt că mulți dintre ei nu prea au răspunsuri. Mă numesc Maria Brâncoveanu. Mulți îmi spun Marica, însă pentru toți sunt Doamna Țării. Sunt fiica postelnicului Neagoe și nepoata domnului Țării Românești, Antonie din Popești. Am fost vreme de patruzeci de ani, nevasta lui Constantin Brâncoveanu. Am dăruit acestei lumi, prin dragoste și prin chin, unsprezece copii. Patru feciori ca niște Luceferi și șapte fecioare ca zilele din săptămână. Am iubit pe Dumnezeu, pe Hristos și pe Fecioară. Fără trădare am stat lângă Domnul Țării Românești, cei douăzeci și șase de ani din domnia sa, mângâindu-i tristețile, alungându-i temerile, veselindu-i gândurile și gospodărindu-i trebuințele. Alături de el am tâlcuit viitorul, sprijinindu-l și încurajându-l să facă drum în luminarea acestui neam. Am învățat și am înțeles împreună că nu e cale spre mai bine fără credință, fără de carte ori fără basorelieful sufletului românesc. Nu știu de câtă vreme stau printre pietre reci îmbibate în tăcere. Mă numesc Maria. Par a sta la judecata mea, instanță fiindu-mi sufletul... Advocați – amintirile, acuzatori – trădările, judecători – timpul... Picioarele goale mă dor, înghețate pe aspra piatră de granit. Mâinile-mi sunt încleștate într-o rugăciune fără de sfârșit, ca un sipet în care am închis neputința, o temnița de piele a lacrimilor șterse pe furiș. Da, judecata poate să înceapă... Mă numesc Maria. Brâncoveanu Maria. (În lucru)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu