Șefi...

Șefi, șefi și iar șefi în țara mea... Unde întorci capul dai numai peste ,,organe de conducere”. Nici n-am plecat bine de la birou și iată că întâlnesc alte ierarhii, dar în forma originală a societății românești. Parcă suntem un popor de ,,superiori”... Toată lumea conduce pe toată lumea, neam de stăpâni fără stăpâniți... Câtă satisfacție poate da o comandă... Sentimentul de responsabilitate sau de responsabilizare intră încet în istorie, trăgând în urma lor zâmbetele ironice ale șefilor de azi. Auzi! Vrei să termini mâine treaba? Ce blasfemie adusă unei strategii pusă la punct în deceniile întregi în care munca era pentru tractoare ori în care se spunea sus munca, ca să nu ajungem la ea... Nimic nu e mai umilitor, decât să mergi la serviciu, dar să mai și muncești... E clar! Eu sunt de pe altă planetă... Mie chiar îmi place să muncesc. Dimineața mă trezesc aproape întotdeauna fericită. Foarte rar mi se întâmplă să fiu ușor indiferentă, însă, făcându-mi programul zilei mă binedispun. Fiecare zi este o provocare, un joc logic, un cadou... Pentru ,,stăpânii” mei sunt o ființă bizară, un fel de seminebună în care s-au întâlnit genialitatea cu prostia, probabil în proporții egale. Genialitatea, fiindcă rezolv cu seriozitate tot ceea ce mi se dă de făcut, iar prostia, fiindcă nu mă revolt, nu bombăn, nu înjur. Ba mai și zâmbesc... Dar n-o fac pentru că sunt toantă, ci pentru că nu-mi place să pierd timpul. Pentru mine, fiecare ceas al fiecărei zile este ireversibil, venit, trăit și plecat pentru totdeauna, undeva într-o lume a misterelor, denumită de oameni trecut sau amintire. Fiecare zi este o sclipire sau poate o clipire a Universului, un flash care ne dăruiește șansa de a vedea adevărul. Da!... Acel adevăr pe care-l căutăm toți, cu știință sau fără știință, conștientizând ori orbecăind din instinct. Of!... Cine o fi inventat cea mai chinuitoare întrebare cu care ne însoțim o viață întreagă, chiar dacă știm că răspunsul nu ne este accesibil? Întrebarea aceasta este de ce? Apare în primii ani de viață, stă ca o umbră alături de noi pe tot parcursul ei, iar la sfârșit este probabil ultima noastră rostire conștientă... De ce? Roman în lucru.