miercuri, 27 iulie 2011

Bărbatul?


Mergeam năuc pe străzi, pândindu-mi umbra, temător şi disperat de orice dispariţie a ei. Toate gândurile mele se concentrau pe această întâlnire neaşteptată, care-mi răvăşise profund sufletul. Niciodată nu am fost un bărbat entuziasmat de aspectul amăgitor şi de cele mai multe ori fals, al frumuseţii feminine, păstrându-mi mereu luciditatea şi detaşarea, încercând să profit de nenumăratele slăbiciuni pe care le au femeile. Mi-a plăcut să joc, respectiv, să pierd sau să câştig, să consum singura valoare a lor – de cele mai multe ori discutabilă – plăcerea. M-au enervat femeile care se agăţau de mine şi chiar dacă nu au fost multe, m-au învăţat să fug. Nu mi-a plăcut să mă complic. Întotdeauna, o femeie vine spre tine ca o gazelă rătăcită, veşnic pândită de primejdii, căutându-şi protecţia în braţele tale. Sunt mii de motive pentru care ea se ascunde la pieptul protector al bărbatului. Dar, după ce se simte în siguranţă, ochii i se deplasează ca un metronom, din ce în ce mai repede, evaluând beneficiile pe care i le poate oferi părosul piept. Şi dacă nu sunt multe, confortabile şi valoroase, speriata gazelă îţi zvârle cu copitele din spate, praf în ochi şi apoi dispare. Dar dacă este mulţumită, te-ai ars! Începe să-ţi populeze viaţa cu problemele ei! Ba nu poate merge cu tine, pentru că n-are pantofi asortaţi – tu-i cumperi... Ba nu poate face dragoste, fiindcă mătuşa ei este bolnavă – tu, ca să-i arăţi că nu eşti insensibil, fugi şi-i internezi mătuşa... Aşa ajungi să-i plimbi căţelul, să-i faci cafeaua, să-i plăteşti facturile, să-i cari sacoşele, s-o aştepţi în faţa unui bloc împuţit, unde s-a dus să-şi vadă o prietenă etc... Şi toate astea pentru o mângâiere, pentru un cuvînt bun sau pentru o clipă de plăcere.
De asta, femeia nu e om! Pentru simplul motiv că face copii, a terorizat întreaga existenţă. A şantajat istoria lumii. O maşinărie de produs mogâldeţe mucioase şi zgomotoase, pe care ni le atârnăm de gât, bălăngănindu-le toată viaţa. Ne spetim muncind, pentru a le cumpăra bicicletă, pentru a le plăti vacanţele, studiile, ţigările, tunsorile, iar atunci când sunt pe picioarele lor, devenim cauza tuturor eşecurilor, ţinta reproşurilor, vinovaţi fără vină. Şi toate astea, pentru câteva clipe de plăcere...
Femeia este sursa necazurilor!
Nu voi înţelege niciodată de ce nu poate avea un dram de înţelepciune, de ce nu-şi foloseşte toate calităţile cu care a fost înzestrată, pentru a trăi ca noi, bărbaţii. Să vină la tine, să te trântească de un perete, să-ţi rupă cămaşa, să-ţi ia şi să-ţi dea tributul plăcerii, apoi să se pieptăne şi să plece. Cam aşa ar trebui să facă. Aşa ar fi într-adevăr, stăpâna lumii! Nu prin tertipuri şi scenarii puerile, care nu-o fac altceva, decât să devină „şefa“! Şi dacă vrea copii, o priveşte...
Gândesc prostii! Tot acest tablou se dizolvă, când chipul Anisiei îmi apare în minte. Pentru a-i privi acel albastru misterios al ochilor, sunt în stare să bat covoare, să repar ţevi, să pun murături... Sunt un tâmpit!

Fragment din romanul Umbra de dincolo...

sâmbătă, 23 iulie 2011

La Marea Neagră fără Arsenie Papacioc




Am fost la mare. Câteva zile. Puţine la număr... M-am dus să-l conduc pe ultimul drum pe regretatul părinte Arsenie Papacioc. M-a impresionat profund durerea tăcută şi demnă a miilor de credincioşi, care stăteau împietriţi, neputincioşi în faţa unei realităţi pe care nu şi-a dorit-o nimeni. Până şi cerul a plâns în trei reprize de ploaie, amestecându-şi stropii uriaşi cu lacrimile credincioşilor. Am trăit şi am simţit în jurul meu o teamă strecurată printre cuvinte nerostite. Parcă ne întrebam unii pe alţii într-un limbaj mut, ce ne vom face de acum înainte? Duhovnicul Iubirii, cum era numit Arsenie Papacioc, pleca pentru totdeauna, într-o zi de joi, undeva spre un tărâm necunoscut, lăsându-ne singuri, neterminaţi, incompleţi, pe jumătate goi sufleteşte. Ştiindu-l acolo, la Techirghiol, cu inconştienţă copilărească noi puteam greşi... El ne ierta cu o dragoste de bun părinte, ne alina durerea, ne arăta din nou, cu răbdare, drumul... Pentru sufletele noastre, părintele Arsenie Papacioc, reprezenta un scut peste lume, o pavăză, o protecţie, o cale sigură spre Dumnezeu, fiindcă, în curăţenia şi-n bunătatea acestui om, stătea ascunsă iertarea. Ascultând slujba de înmormântare, rostită cu glasuri tremurânde de un sobor impresionant de preoţi şi călugări, simţeam teama şi în sufletele lor. Fără Duhovnicul Iubirii suntem cu toţii mult mai săraci, mai zdrenţuiţi sufleteşte, orfani pribegi lipsiţi de mângâiere. Ne agăţăm în taină de nădejdea că Arsenie Papacioc ne-a iubit prea mult pentru a ne abandona chiar şi în moarte. Avem credinţă şi încredere în el şi după ce a plecat, împovărându-l până şi în lumea de apoi, sperând că ne va netezi drumul spre lumină, nelăsându-ne în întunericul pieirii. Dacă până şi cerul a plâns peste Marea Neagră, noi ce mai puteam face? Poate, la îndemnul marelui duhovnic, am fost spălaţi încă o dată de păcate...
Dumnezeu să-l odihnească!

vineri, 15 iulie 2011

Cadou!


Un cadou de ziua mea! Se mai poate spune ceva?

Gânduri sau cartea deschisă...


Eu nu ştiu să fac bilanţuri. Nu m-am priceput la asta niciodată... Nu am contabilizat nici bani, nici acţiuni, nici succese sau înfrângeri. Iar dacă mă gândesc mai bine, nu am contabilizat nimic! Pentru mine, viaţa este ca o carte deschisă, interminabilă, carte care întotdeauna va mai avea pagini de întors, minunate depozite de fericire, inepuizabile trăiri. File sau ani, nisip ori pendul, toate au un mister aparte. Descopăr, pentru că fără odihnă caut, hrănindu-mi uimirea şi foamea, mă mir, mă întreb, adun, fără a simţi vreodată nevoia de-a contabiliza. Şi cum se poate trage linie, atâta timp cât gândurile nu ni s-au terminat, când cuvintele ne leagă de oameni, ochii noştri privesc plini de admiraţie, auzul se răsfaţă cu simfonii, mirosul cu parfumuri, iar mângâierea ne este răsplătită? Viaţa, o unduire permanentă, nu poate fi oprită de biete gânduri omeneşti. Lină sau vălurită, tăcută ori zgomotoasă, ea nu se lasă prinsă în grile, în registre... Ea este şi atât! Nelăsându-ne să o cuprindem, fiindcă ea ne conţine pe noi, uneşte cerul cu pământul, îngăduindu-ne doar să fim fericiţi. Iar dacă nu ne vom opri niciodată, pentru a face un bilanţ ipocrit, fiecare pagină a vieţii va fi o nouă cale spre răspuns. Răsfoieşte în liniştea sufletului tău...