Stânca ascunsă

Aproape că m-am împiedicat de marginea covorului, dornic fiind să văd opera operelor! Baltazar continua să se poarte bizar, însă reacţiile unui artist nu pot fi înţelese pe deplin, mai ales, atunci când îşi termină o lucrare. Totuşi, stilul prietenului meu era cu totul altul... Când finaliza câte un pietroi, avea un zâmbet poznaş, aproape copilăresc, ba chiar îmi aducea şi câte o sticlă de şampanie pe care o beam împreună înainte de a-mi arăta sculptura. Acum însă... Poate chiar realizase opera operelor, poate că reuşise prin ea să-l repoziţioneze pe scara valorilor pe însuşi marele Phidias! -Ia să vedem noi minunea minunilor, domnule! am spus, mergând în urma lui cu capul plecat, ca un copoi care adulmecă urma stăpânului. Uşile mari erau larg deschise. O lumină nefirească, încărcată cu particule de praf, părea filtrată prin ferestrele înalte şi lungi, orizontale şi obosite ale atelierului. Forma impunătoare a statuii părea ascunsă de o ceaţă uscată, ireală. Calul era întradevăr, fabulos! Parcă poposise pentru câteva clipe în lumea noastră, venit de undeva din mitologie, împietrit puţin, doar pentru a fi admirat. Nu-mi venea să cred! Părea viu, ascuns sub culoarea albă a pietrei, păcălind ochiul limitat al privitorului. Aşteptam să-i aud nechezatul, să-l văd dând mândru din cap, să-şi lase piciorul ridicat pe pământ, gata să lovească cu copita. Era oare Bucephalus? Scăpase pentru un timp foarte scurt din istorie, de sub privirea lui Alexandru cel Mare? -Baltazar!... Atât am reuşit să spun la început. Stând în faţa uriaşei statui, privind uimit detaliile surprinzătoare, nu înţelegeam cum poate un om să redea cu atâta măiestrie, detaliile unei fiinţe vii. Şi toate astea în piatră! Ochii calului, puţin oblici, aveau un amestec de blândeţe şi de fermitate. Nările păreau că freamătă, pregătite să inspire întreaga lume, urechile ciulite ascultau o comandă venită de pe alt tărîm, pieptul puternic ameninţa, iar poziţia decisă a picioarelor din faţă, te făceau să te dai doi paşi înapoi. Calul de piatră a lui Baltazar arăta ca o stâncă ascunsă sub masca unei forme armonioase, o bucată de munte gata de plecare, o stană eliberată din robie... Da, Baltazar realizase opera operelor lui! Eu nu mă dădeam în vânt după statui, însă acum mă aflam în faţa unei reale capodopere... Nu puteam să înţeleg ce mă impresiona atât de mult. Dimensiunea? Forma? Nu! Colosul transmitea... Avea un secret... Ştia ceva... Conţinea un mesaj... Era gata de plecare, undeva într-o lume a tăcerii, a tainelor ori spre un tărâm nepătruns de mintea omenească... Fragment din romanul Filosof de ocazie

Zulnia, simbolul păcatului?

Să fie oare Zulnia, simbolul păcatului? Sunt obosit. Sunt foarte obosit! Am închis cărţile, mi-am strâns notiţele şi m-am grăbit să plec. Aveam nevoie de aer curat şi de mişcare. Afară, ninsoarea se oprise, lăsând în urma ei o lumină cenuşie. Cerul era încărcat, uimit parcă şi el de ceea ce găsisem. Zăpada vorbea sub paşii mei, folosind cuvinte reci, de gheaţă. Hâşti, hâşti... Cum ori fi fost zăpezile secolului al XIX-lea? Mergeam. Şi odată cu mine, gândurile mi se deplasau, dar în sens opus – eu înainte, ele înapoi. Eu spre casa doamnei Avramescu, ele la Constantinopol, în luna mai a anului 1847... Kogălniceanu, Costache Negri, Bălăceanu, Alecsandri, împreună cu Elena Negri, frumoasa iubită a lui Alecsandri, Steluţa visurilor sale, veneau de la Neapole, spre ţară. Pe 4 mai, Elena moare pe vapor! Era foarte bolnavă şi avea să-şi găsească sfârşitul, legănată de valurile mării... Văd chipurile împietrite ale celor patru bărbaţi, culoarea rece a Steluţei, cu zâmbet trist, fixat pentru eternitate pe chipul ei. Vaporul, dricul uriaş al tinerei femei, s-a oprit la Constantinopol, unde pe chei, neştiind nimic de tragedia adusă pe ape, aştepta fericită şi nerăbdătoare să-şi vadă fraţii, Zulnia! Au lăsat-o acolo pe Elena, pentru totdeauna, îngropată în curtea bisericii din cartierul Pera! Alecsandri, dăruieşte astfel morţii cea mai scumpă şi mai bogată parte a sufletului său. Disperarea îl face să spună vorbe grele: Pierd orice credinţă în Dumnezeu şi mă simt revoltat împotriva ideei unei îndurări divine: cuvinte zadarnice care nu au nici măcar puterea de a mângâia... Cartierul Pera apare şi în Goenlanda lui Tăslăuanu. ... În acele zile de triumf al tatii, la 30 mai 1879, am venit eu pe lume. Tata era dus la Stambul şi mama rămăsese în casa noastră din Pera... Tăslăuanu ridică spre lumea noastră, în luna mai, o femeie! Lăsată acolo într-o mare de lacrimi, el o înalţă, aşezând-o pe mal. O transformă într-un pescăruş, dându-i şansa de a zbura spre aştri, stea printre stele, luminător în noaptea oricărei femei. E interesant acest scriitor! Mult mai profund decât îl credeam... În realitate, o Zulnie asistă la înmormântarea unei femei care-i este soră, un Dulce ânger, pentru un bărbat, recte Alecsandri, iar alta, plămădită, scoasă din moarte, spune prin condeiul lui Tăslăuanu, am venit eu pe lume! Paşii m-au dus mecanic spre casă. M-am trezit în faţa porţii, fără a-mi aminti măcar pe ce drum o luasem. Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Sau poate nu...

Noaptea era de un negru lipicios. O pană de curent abandonase totul în braţele ei, lăsând-o stăpână absolută. N-am vrut să aprind nici o lumânare şi nici o lanternă. Stătem întins în pat, privind sclipirile îndepărtate ale stelelor. Erau sus, foarte sus, lacrimi de lună risipite pe obrazul nopţii. Nu ştiu de ce, mi-am amintit de piramidele egiptene... Care o fi Centura lui Orion? Mintaka! Alnilam! Alnitak! Unde sunteţi? De aici, din modestul meu pat, din modesta mea casă şi viaţă, cele trei stele celebre, nu se văd... Ele se regăsesc oglindite în blocuri de piatră, doar în piramidele de la Gizah, acolo unde faraonii au încercat să imite cerul... Peştera lui Platon! Oare asta încerca să ne transmită marele filosof? Ştiau foarte bine egiptenii că adevărul este acolo sus şi au făcut o copie în nisipurile Egiptului? Cine spune că pietrele sunt neînsufleţite, face o mare greşeală. Iată, mie acum, acest colos îmi spune ce vrea. Îmi transmite prin vibraţii imperceptibile, forma pe care este dispus s-o primească, spunea Baltazar... Piramidele, acele bizare forme geometrice care ascund misterele morţii, s-au lăsat clădite pentru a reproduce stelele? Iar moartea? Dar pentru faraoni era doar trecerea... Ei se aşezau acolo cuminţi, înfăşuraţi în zeci de metri de bandaje, îşi înţepeneau trupul devenit inutil deocamdată, pentru a renaşte apoi ca Osiris, urmând să se bucure de viaţa viitoare, chiar în locul în care era Centura lui Orion... Ce or fi însemnând toate astea? Iar noaptea gândirii este atât de neagră... Dumnezeu o fi produs pana de curent în minţile noastre? Dacă da, de ce? Poate pentru a ne întoarce cu privirea spre stele? Sau poate nu? Întortochiate mai sunt şi galeriile astea prin care alunecă necontenit ideile în capul unui om. Fragment din romanul Filosof de ocazie

Vămile pustii

Astăzi, tristeţea s-a aşezat la masa mea. Mă vizitează rar, dar când o face, îmi invadează fără ruşine toate cotloanele minţii, ambii ochi şi toate drumurile care duc spre suflet... Nu ştiu cum de-a intrat în viaţa mea, fiindcă aveam ferestrele bine ferecate, uşile zăvorîte, porţile încuiate. Dar tristeţea e vicleană şi ea ştie că nu-mi poate lăsa în suflet numai bucuria, poate pentru că-n visteria lumii e din ce în ce mai puţină... Peste graniţele spaţiului meu natural a trecut fraudulos o arătare ciudată, înşelând toate vămile, pustiind case, înlăcrimând copii... Prin vaiet şi vânt am aflat că numele acestei fiare este Criza!... Că bântuie zile şi nopţi, alungând rugăciunile oamenilor, clătinându-le casele, flămânzind bătrânii... Că adună speranţele semenilor mei într-un sac murdar, înecând în cleioase noroaie, totul. Tristeţea m-a făcut să văd femei disperate, care-ţi arată un biet leu de hârtie, întrebându-te cum îşi pot hrăni pruncii cu el. Bărbaţi cu chipuri aspre, care-n tăcere cerşesc un loc de muncă, copii palizi şi trişti care visează noaptea, ciocolată. Dar cel mai dureros este să-ţi vezi bătrânii... Cu trupuri tremurânde, cu mâini uscate şi paşi înceţi, milogi muţi cu priviri speriate, mărşăluiesc printre noi fără ţintă, căutând o bucată de pâine sau o moarte... Mă întreb cu tristeţea alături, ce vameşi avem, dacă peste graniţele spaţiului meu natural a putut trece un astfel de monstru, cu nume scurt şi consecinţe fără margini... Mă doare că nu sunt decât un simplu om, fără puteri miraculoase, un biet aşezător de cuvinte, care nu poate ajuta aproape pe nimeni... Tristeţea stă la masa mea...

Tu nu poți înțelege, Ovidiu...

Ați venit? Simțiți? O ușoară oboseală, rudă cu euforia, ne învăluie misterios, trezind în adâncul nostru, ceața. Silueta unui om apare și dispare, contur al imaginației care poartă un nume – Publius Ovidius Naso... La picioarele lui, leneșa spumă a mării îi șoptește cu glas răgușit, Carmen et error... O poezie și o eroare... Îndrăzneală și exil... Dar el, în cartea noastră, nu va putea fi decât străinul care ne caută sufletul, confundându-l cu alunecarea nisipului în neliniștita mișcare a mării. Un goeland alburiu cercetează unduirea vântului, așteptând un ultim curent de aer cald care-i va curăța teritoriul de o mulțime de rivali în ale vânătorii de pește. Țipăt și vuiet, atât mai poate oferi Marea Neagră în noiembrie, oțelindu-și culorile pentru a se apăra de lipsa soarelui. Singurătatea nisipului aproape că doare, stânci îmbrăcate în gri se lasă măcinate încet de ape... E pustiu mare, aproape înfricoșător, strigăt de alge care se târăsc în genunchi cerșind îndurare. Peste ele va avea să vină viforul, înghețându-le, crăpându-le, ucigându-le. Sclipiri de pești, crepuscul de speranță... Și totuși, nobile Ovidiu, în acest sfârșit se află poarta începutului. Ea se deschide lin, aproape nevăzut, ca scoicile care ascund mărgăritare, în liniștea de dinaintea firii, fără soarele cerului și fără de cuvinte. E viața ascunsă în pruncul care se naște aici, pe tărâmul misterelor. Ea se ridică ca o umbră, cuprinzând întregul relief al țării mele, mulându-se de fiecare dată pe orice schimbare întâlnită. Este o mângâiere tandră, ușoară, domolită, numită simplu, suflet. Este o adiere blândă, o respirație de zeu, ascunsă parcă cu timiditate într-o asprime falsă.

NU

Nu! Străinule, tu cel născut peste mări și țări nu citi această carte, decât atunci când picioarele tale se vor încorda în nisipul ud al Mării Negre, pe malul românesc, în luna noiembrie a oricărui an. Dar tu, trăitorule firesc, tu cel care ai respirat o dată cu mine, citește-o! Tu o vei recunoaște în adâncul tău, fiindcă o vom scrie împreună, ca pe o împletire de gânduri rotite în spirala aceluiași ADN. Silabele mele vor fi lacrimile ochilor tăi, cuvintele gânduri, propozițiile întrebări, iar frazele speranțe. Așa începe cartea NU. Pe pragul lui noiembrie, într-o zi în care plouă cadențat. Plouă. Se întorc acum pe pământ visele noastre, evaporate într-o vară fierbinte, aspirate cu lăcomie de o fierbințeală aproape bolnavă. Picături de vise cad peste noi, înfiorându-ne pentru o clipă uscăciunea. Este penultima lună... Noiembrie! Poate penultima lună a lumii, a unei lumi cu douăsprezece luni de o mie de ani. Un noiembrie așezat între toamnă și iarnă, un popas cu lumină împuținată, cu fiori reci și cu miros de alge. Ca să ne putem înțelege, trebuie să fim împreună pe nisipul ud al mării noastre. Acolo, aproape de geneza vieții, în vuiet de ape și în suflare de vânt, în trosnet de scoici și în îmbrățișări de nisip, acolo începe cartea NU. Ați venit? Simțiți? O ușoară oboseală, rudă cu euforia, ne învăluie misterios, trezind în adâncul nostru, ceața.