Aproape că m-am împiedicat de marginea covorului, dornic fiind să văd opera operelor! Baltazar continua să se poarte bizar, însă reacţiile unui artist nu pot fi înţelese pe deplin, mai ales, atunci când îşi termină o lucrare. Totuşi, stilul prietenului meu era cu totul altul... Când finaliza câte un pietroi, avea un zâmbet poznaş, aproape copilăresc, ba chiar îmi aducea şi câte o sticlă de şampanie pe care o beam împreună înainte de a-mi arăta sculptura. Acum însă... Poate chiar realizase opera operelor, poate că reuşise prin ea să-l repoziţioneze pe scara valorilor pe însuşi marele Phidias!
-Ia să vedem noi minunea minunilor, domnule! am spus, mergând în urma lui cu capul plecat, ca un copoi care adulmecă urma stăpânului.
Uşile mari erau larg deschise. O lumină nefirească, încărcată cu particule de praf, părea filtrată prin ferestrele înalte şi lungi, orizontale şi obosite ale atelierului. Forma impunătoare a statuii părea ascunsă de o ceaţă uscată, ireală. Calul era întradevăr, fabulos! Parcă poposise pentru câteva clipe în lumea noastră, venit de undeva din mitologie, împietrit puţin, doar pentru a fi admirat. Nu-mi venea să cred! Părea viu, ascuns sub culoarea albă a pietrei, păcălind ochiul limitat al privitorului. Aşteptam să-i aud nechezatul, să-l văd dând mândru din cap, să-şi lase piciorul ridicat pe pământ, gata să lovească cu copita. Era oare Bucephalus? Scăpase pentru un timp foarte scurt din istorie, de sub privirea lui Alexandru cel Mare?
-Baltazar!...
Atât am reuşit să spun la început. Stând în faţa uriaşei statui, privind uimit detaliile surprinzătoare, nu înţelegeam cum poate un om să redea cu atâta măiestrie, detaliile unei fiinţe vii. Şi toate astea în piatră! Ochii calului, puţin oblici, aveau un amestec de blândeţe şi de fermitate. Nările păreau că freamătă, pregătite să inspire întreaga lume, urechile ciulite ascultau o comandă venită de pe alt tărîm, pieptul puternic ameninţa, iar poziţia decisă a picioarelor din faţă, te făceau să te dai doi paşi înapoi. Calul de piatră a lui Baltazar arăta ca o stâncă ascunsă sub masca unei forme armonioase, o bucată de munte gata de plecare, o stană eliberată din robie... Da, Baltazar realizase opera operelor lui! Eu nu mă dădeam în vânt după statui, însă acum mă aflam în faţa unei reale capodopere... Nu puteam să înţeleg ce mă impresiona atât de mult. Dimensiunea? Forma? Nu! Colosul transmitea... Avea un secret... Ştia ceva... Conţinea un mesaj... Era gata de plecare, undeva într-o lume a tăcerii, a tainelor ori spre un tărâm nepătruns de mintea omenească... Fragment din romanul Filosof de ocazie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu