Vămile pustii

Astăzi, tristeţea s-a aşezat la masa mea. Mă vizitează rar, dar când o face, îmi invadează fără ruşine toate cotloanele minţii, ambii ochi şi toate drumurile care duc spre suflet... Nu ştiu cum de-a intrat în viaţa mea, fiindcă aveam ferestrele bine ferecate, uşile zăvorîte, porţile încuiate. Dar tristeţea e vicleană şi ea ştie că nu-mi poate lăsa în suflet numai bucuria, poate pentru că-n visteria lumii e din ce în ce mai puţină... Peste graniţele spaţiului meu natural a trecut fraudulos o arătare ciudată, înşelând toate vămile, pustiind case, înlăcrimând copii... Prin vaiet şi vânt am aflat că numele acestei fiare este Criza!... Că bântuie zile şi nopţi, alungând rugăciunile oamenilor, clătinându-le casele, flămânzind bătrânii... Că adună speranţele semenilor mei într-un sac murdar, înecând în cleioase noroaie, totul. Tristeţea m-a făcut să văd femei disperate, care-ţi arată un biet leu de hârtie, întrebându-te cum îşi pot hrăni pruncii cu el. Bărbaţi cu chipuri aspre, care-n tăcere cerşesc un loc de muncă, copii palizi şi trişti care visează noaptea, ciocolată. Dar cel mai dureros este să-ţi vezi bătrânii... Cu trupuri tremurânde, cu mâini uscate şi paşi înceţi, milogi muţi cu priviri speriate, mărşăluiesc printre noi fără ţintă, căutând o bucată de pâine sau o moarte... Mă întreb cu tristeţea alături, ce vameşi avem, dacă peste graniţele spaţiului meu natural a putut trece un astfel de monstru, cu nume scurt şi consecinţe fără margini... Mă doare că nu sunt decât un simplu om, fără puteri miraculoase, un biet aşezător de cuvinte, care nu poate ajuta aproape pe nimeni... Tristeţea stă la masa mea...