Ați venit? Simțiți? O ușoară oboseală, rudă cu euforia, ne învăluie misterios, trezind în adâncul nostru, ceața. Silueta unui om apare și dispare, contur al imaginației care poartă un nume – Publius Ovidius Naso... La picioarele lui, leneșa spumă a mării îi șoptește cu glas răgușit, Carmen et error... O poezie și o eroare... Îndrăzneală și exil... Dar el, în cartea noastră, nu va putea fi decât străinul care ne caută sufletul, confundându-l cu alunecarea nisipului în neliniștita mișcare a mării. Un goeland alburiu cercetează unduirea vântului, așteptând un ultim curent de aer cald care-i va curăța teritoriul de o mulțime de rivali în ale vânătorii de pește. Țipăt și vuiet, atât mai poate oferi Marea Neagră în noiembrie, oțelindu-și culorile pentru a se apăra de lipsa soarelui. Singurătatea nisipului aproape că doare, stânci îmbrăcate în gri se lasă măcinate încet de ape... E pustiu mare, aproape înfricoșător, strigăt de alge care se târăsc în genunchi cerșind îndurare. Peste ele va avea să vină viforul, înghețându-le, crăpându-le, ucigându-le. Sclipiri de pești, crepuscul de speranță... Și totuși, nobile Ovidiu, în acest sfârșit se află poarta începutului. Ea se deschide lin, aproape nevăzut, ca scoicile care ascund mărgăritare, în liniștea de dinaintea firii, fără soarele cerului și fără de cuvinte. E viața ascunsă în pruncul care se naște aici, pe tărâmul misterelor. Ea se ridică ca o umbră, cuprinzând întregul relief al țării mele, mulându-se de fiecare dată pe orice schimbare întâlnită. Este o mângâiere tandră, ușoară, domolită, numită simplu, suflet. Este o adiere blândă, o respirație de zeu, ascunsă parcă cu timiditate într-o asprime falsă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu