Stăpâna neagră...

Sorb esența liniștii strecurată în albul unduitor al aburilor de cafea. Dansul misterios de himere, nuntă clandestină între fumul de țigară și vrăjita formă mișcătoare care împrăștie aroma boabelor de noapte, aproape indecent îmi învălurează gândurile... E una din nopțile mijlocului de vară... Ateneu al greierilor, gazdă a parfumului împrăștiat de Regina nopții, stăpâna lipsei de culoare, ocean de nemișcare... Sunt Eu și nu mai este nimeni treaz, toți ochii semenilor mei stau sub oblăduire de pleoape, adormiți cu tiranie de osteneli, lipsiți de dreptul de a trăi această noapte... E liniștea începutului de vremuri, e tihna lumii, stăpâna neagră, izvorul tainelor, cufărul tăcerii... Sunt Eu și nu mai este nimeni... Cer nopții dreptul de a pune întrebări... Întind spre ea degete de gânduri, ca mâna osoasă a unui cerșetor, aștept cu umilință să-mi zornăie în palmă câțiva arginți dintr-un strănut al Lunii... Dacă aș primi un răspuns, unul singur, aș fi cel mai puternic om de pe pământ, un zeu al vieții mele, un demiurg... O singură întrebare îndrăznește să deranjeze întunericul... Una singură ! Iar aceasta este ”De ce?” Răspunsul mi-ar fi cheia cu care aș deschide lacătul unui suflet mistuit de întrebăciuni... Stăpâna neagră tace... Dar nu doarme...

Umblând...

Pe străzi umblam fără nici un plan, lăsându-mi paşii să mă ducă unde vor, atrasă poate de arhitectura unei case, de culorile unei vitrine, de jocul copilăresc al labirintului format din dreapta, stânga, înainte. Am intrat într-o sală de cinema, unde rula o comedie, am râs şi am plecat apoi mai departe, în drumul meu care nu voiam să ducă nicăieri. Întâlneam oameni grăbiţi, preocupaţi de propriile lor probleme, încruntaţi ori senini, trişti sau veseli, unii slabi, alţi graşi, înalţi sau scunzi, toţi proprietari de destine. Turla unei biserici se ridica peste case, chemându-mă parcă. Am intrat în liniştea tainică, răcoroasă şi primitoare, la ceas de amiază. Biserica era goală. Lumânările aprinse făceau să strălucească argintul icoanelor, iar mirosul tămâiei îmi dădea fiori. Totdeauna m-am simţit vinovată sub privirile cercetătoare ale sfinţilor, ca o purtătoare de păcate grele, incapabilă de a urma calea cea dreaptă. Dar niciodată nu m-am simţit neaşteptată, neprimită, neînţeleasă. Poate chiar sentimentul că ei pătrund tainele mele, dojenindu-mă cu dragoste, îmbrăţişându-mi şi alungându-mi temerile, mă făcea să mă încred în bunătatea şi de ce să nu recunosc, discreţia lor desăvârşită. Le puteam spune în gând necazurile mele, eşecurile, căutările, iar ei mă ascultau, liniştindu-mă. Ştiam şi eu, ştiau şi ei ce trebuia să fac, dar mă iertau întotdeauna pentru promisiunile neţinute, strecurându-se în sufletul meu cu blândeţea gândului că e bine chiar şi să-mi doresc drumul cel drept. Erau martori răbdători ai unei istorii întregi de promisiuni, făcute de fiecare generaţie în parte, depozitarii suferinţelor tuturor celor care le treceau pragul, purificatori de inimi întinate, mângâietorii lacrimilor noastre. Aici, veneam copleşită de temeri, de aici, plecam eliberată de ele. Intram uşor încovoiată, ieşeam dreaptă ca o stăpână absolută a destinului meu, ştiind, dar uitând din păcate repede, că nu sunt niciodată singură, părăsită sau chiar atât de păcătoasă, încât să mă tem. Simţeam că aici voi găsi mereu ajutorul sufletului meu, oferit cu nesecată dragoste, de Dumnezeu. Mă ştiam apărată, ca un copil ascuns în spatele părintelui său, singurul care are curajul de a ieşi în calea răului pentru a-l supune. Ce stranie senzaţie putea transfera liniştea acestui loc, peste haosul dureros din om! Am aprins lumânări, văitându-mă în gând, pârând în faţa Judecătorului Suprem, răul care mă chinuia. Dădeam vina cu generozitate pe tot ce mă înconjura, ştiind foarte bine că în mare parte, eu sunt cea vinovată. Eram laşă şi-mi era ruşine, dar ceva mă tot justifica să pârăsc, făcând pe victima nefericită. Poate simţeam atâta iubire în jurul meu, încât îmi putea permite să mă comport ca un copil răsfăţat. Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Mulțumesc tuturor celor care m-au felicitat !

Vă mulțumesc ! Nu pot răspunde în scris tuturor celor care m-au felicitat astăzi, însă, pentru fiecare urare în parte am un zâmbet și un gând bun. Vă mulțumesc și în mod ciudat v-am simțit pe toți în această zi, oaspeții mei... Finalul zilei? Certitudinea că sunt o femeie fericită, iubită de Dumnezeu și înconjurată de oameni frumoși !

Rare sunt pădurile umane

Copac. Rădăcină, trunchi, ramuri, frunze, flori, fructe... Asemăn viața fiecărui semen de-al meu cu un copac. Pădure de oameni, codrii de ursite... Înalți, puternici, drepți, roditori, mici, debili, strâmbi, sterpi... Păduri milenare încălzite și luminate în mod egal de un Soare etern, alintate de zefiruri trecătoare, pedepsite de furtuni năprasnice, lovite de fulgere, păduri iubite de Dumnezeu... Și totuși, în structura pădurilor s-a produs o lentă, aproape insesizabilă modificare, o transformare care le-a schimbat imaginea de ansamblu – verticalitatea a lăsat locul orizontalității. Codrii umani s-au înmulțit la bază, aproape de pământ, dezvoltând soiuri modificate, strâmbate în lupta lor spre un Soare pe care-l simt, însă pe care nu-l pot vedea... O luptă acerbă, contracronometru, necruțătoare și tăcută a făcut din pădurile de altădată un desiș stufos, fără vigoare, o adunătură de ramuri slabe care visează la forța trunchiurilor de odinioară. Copacii adevărați, rămași din ce în ce mai puțini, au trecut de la repere, la ținte spre care se îndreaptă invidia ajunsă până la performanțe de ură... Rostul și sensul – rădăcină, trunchi, ramuri, frunze, fructe – se schimbă lent în rădăcini firave, ușor de smuls, rămurele debile, frunze rărite, fructe puține sau deloc... Pădurile devin desișuri, lăsând loc de răsfăț buruienilor care le parazitează, vlăguind până la epuizare până și visele din ce în ce mai îndepărtate. Se schimbă rostul și se schimbă sensul, câștigă spațiul și este învins timpul, nerăbdarea înlocuiește așteptarea, natura umană este modificată genetic... Pădurile pier? Odată cu ele tot ce viețuiește sub oblăduirea lor naturală? Nu știu... Însă, un lucru este cert – respirăm din ce în ce mai greu, creierele noastre nu mai găsesc oxigenul necesar pentru a înălța o nouă pădure... Doar din loc în loc, câte un copac singuratic, un model pierdut care va deveni ținta ironiilor venite din partea buruienilor...