Sorb esența liniștii strecurată în albul unduitor al aburilor de cafea. Dansul misterios de himere, nuntă clandestină între fumul de țigară și vrăjita formă mișcătoare care împrăștie aroma boabelor de noapte, aproape indecent îmi învălurează gândurile... E una din nopțile mijlocului de vară... Ateneu al greierilor, gazdă a parfumului împrăștiat de Regina nopții, stăpâna lipsei de culoare, ocean de nemișcare... Sunt Eu și nu mai este nimeni treaz, toți ochii semenilor mei stau sub oblăduire de pleoape, adormiți cu tiranie de osteneli, lipsiți de dreptul de a trăi această noapte... E liniștea începutului de vremuri, e tihna lumii, stăpâna neagră, izvorul tainelor, cufărul tăcerii... Sunt Eu și nu mai este nimeni... Cer nopții dreptul de a pune întrebări... Întind spre ea degete de gânduri, ca mâna osoasă a unui cerșetor, aștept cu umilință să-mi zornăie în palmă câțiva arginți dintr-un strănut al Lunii... Dacă aș primi un răspuns, unul singur, aș fi cel mai puternic om de pe pământ, un zeu al vieții mele, un demiurg... O singură întrebare îndrăznește să deranjeze întunericul... Una singură ! Iar aceasta este ”De ce?” Răspunsul mi-ar fi cheia cu care aș deschide lacătul unui suflet mistuit de întrebăciuni... Stăpâna neagră tace... Dar nu doarme...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu