Rare sunt pădurile umane

Copac. Rădăcină, trunchi, ramuri, frunze, flori, fructe... Asemăn viața fiecărui semen de-al meu cu un copac. Pădure de oameni, codrii de ursite... Înalți, puternici, drepți, roditori, mici, debili, strâmbi, sterpi... Păduri milenare încălzite și luminate în mod egal de un Soare etern, alintate de zefiruri trecătoare, pedepsite de furtuni năprasnice, lovite de fulgere, păduri iubite de Dumnezeu... Și totuși, în structura pădurilor s-a produs o lentă, aproape insesizabilă modificare, o transformare care le-a schimbat imaginea de ansamblu – verticalitatea a lăsat locul orizontalității. Codrii umani s-au înmulțit la bază, aproape de pământ, dezvoltând soiuri modificate, strâmbate în lupta lor spre un Soare pe care-l simt, însă pe care nu-l pot vedea... O luptă acerbă, contracronometru, necruțătoare și tăcută a făcut din pădurile de altădată un desiș stufos, fără vigoare, o adunătură de ramuri slabe care visează la forța trunchiurilor de odinioară. Copacii adevărați, rămași din ce în ce mai puțini, au trecut de la repere, la ținte spre care se îndreaptă invidia ajunsă până la performanțe de ură... Rostul și sensul – rădăcină, trunchi, ramuri, frunze, fructe – se schimbă lent în rădăcini firave, ușor de smuls, rămurele debile, frunze rărite, fructe puține sau deloc... Pădurile devin desișuri, lăsând loc de răsfăț buruienilor care le parazitează, vlăguind până la epuizare până și visele din ce în ce mai îndepărtate. Se schimbă rostul și se schimbă sensul, câștigă spațiul și este învins timpul, nerăbdarea înlocuiește așteptarea, natura umană este modificată genetic... Pădurile pier? Odată cu ele tot ce viețuiește sub oblăduirea lor naturală? Nu știu... Însă, un lucru este cert – respirăm din ce în ce mai greu, creierele noastre nu mai găsesc oxigenul necesar pentru a înălța o nouă pădure... Doar din loc în loc, câte un copac singuratic, un model pierdut care va deveni ținta ironiilor venite din partea buruienilor...