Dacă cineva mi-ar spune, cineva care poate vedea peste timp, că mai am treizeci de ani de trăit, spontan gândul meu s-ar fixa pe teribila întrebare – și apoi? Numărul anilor, chiar dacă ar fi mulți, foarte mulți, tot o simplă cifră ar reprezenta, tot un orologiu fără infinit, tot o cadență implacabilă, tot un sfârșit... Și apoi?... Trăim cu sentimentul liniștitor al nemuririi, cu acel viitor aparent fără final, cu planuri, cu vise, cu amăgiri. Însă, atunci când ajungi să ai amintiri de acum zece, douăzeci de ani, amintiri care-ți dau iluzoria senzație că s-au întâmplat nu demult, realizezi cu uimire cât de relativ este timpul. Zece ani din trecut sunt egali cu zece ani din viitor... Coborând în profunzimea matematică a împărțirii unei vieți, siluind cifrele pe partitura existenței umane, ne abatem de la întrebarea esențială... Și apoi? Vieți lungi, vieți scurte, pline de amânări, pline de speranțe, maratoanele infernale, maratoanele obositoare ale gândurilor noastre care nu se opresc aproape niciodată pe această întrebare crucială. Și apoi?... Religia, mitologia, ezoterismul sau metafizica se întrec în supoziții, toate trimițându-ne la ideea că plecăm spre viața de apoi... Plecăm cu sufletul... Cu sufletul plin de ceea ce am pus în el... Și acolo, poate există o ierarhie a celor bogați care vor fi superiori celor săraci, însă averile lor nu vor depinde de nici o societate, nu vor depinde de nimeni, vor fi avuțiile fiecăruia, netransmisibile și indivizibile. Oamenii luptă pentru balast... Case, mașini, lucruri... Vieți irosite în lăcomie, în goana istovitoare de a acumula tot ceea ce va fi aruncat peste bordul vehiculului nostru pământean... Dincolo vom lua lumina sau întunericul, bucuria sau răutatea, fericirea ori furia, frumusețea sau urâțenia... Treizeci de ani, cinzeci de ani, o zi? Timp? Nu! Capcane... Și apoi?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu