Amintiri...

Îmi aminteam cât de uimit am fost, când am descoperit podul bunicilor... Doamne, ce lume... Aveam vreo zece ani... Stăteam în biroul bunicului, pe bancheta unui dulap aproape negru, sculptat cu personaje fantastice, care se înfruntau. Bancheta era mărginită de doi lei lucioşi, care stăteau leneşi pe labele din faţă. Era vară şi se pornise o ploaie torenţială... Îi povesteam bunicului, cât de mult îmi doream o aventură, o călătorie într-o lume necunoscută, plină de primejdii... Bunicul era înalt, masiv, cu barbă albă. Stătea în jilţ, cu o carte mare pe genunghi şi mă asculta. Bunicul nu purta ochelari când citea! Zâmbea rar. În mâini, ţinea aproape-ntotdeauna un şirag scurt cât o palmă, de mătănii arabe din piatră. Sunetul sec al bobiţelor argintii de oligist, cronometrau parcă, viaţa bunicului. Privea, citea, asculta, vorbea, pocnetul se auzea aproape continuu. După ce am visat cu ochi deschişi, cu voce tare, la lumea misterioasă pe care doream s-o întâlnesc, bunicul mi-a întins mâna şi mi-a spus vino, băieţel, – aşa-mi spunea mereu, foarte rar rostindu-mi numele – să te duc eu spre acea lume. M-a dus în faţa unei scări de piatră, apărută brusc de după o uşă, o scară spiroidală, cu ferestre mici. Urcă!
M-a lăsat singur... Îmi amintesc frica cu care făceam fiecare pas, ropotul ploii, bătăile inimii care se accentuau... Podul! Îl vedeam pentru prima dată! Luminat de ochiuri oblice de geam, care lăsau lumina să cadă ca nişte transparente picioare de uriaş, cu miros de lemn cald, cu podele care scârţâiau, podul bunicilor îmi apărea drept cea mai fantastică aventură de până atunci. Cufere cu legături de metal, scaune descleiate, lămpi vechi cu abajururi desfăcute, lăzi mari şi lăzi mici, pline de obiecte... Într-un cui, un umeraş pe care era frumos aşezată o rochie lungă, dintr-un material greu, oliv, cu fireturi aurii... Un tablou uriaş, care-l înfăţişa pe bunic stând drept, într-un jilţ, altul decât cel din biroul lui. Reviste şi ziare vechi, tot felul de aparate necunoscute, făceau din podul bunicilor, una din cele mai spectaculoase descoperiri ale copilăriei mele. Îmi amintesc, cum ploaia ciocănea isteric în acoperişul care se încăpăţâna să n-o primească, ocrotindu-mi numai mie teama şi curiozitatea. Atunci am avut prima mea revelaţie... filozofică... La zece ani! Am fost genial... Păşind din ce în ce mai sigur pe duşumelele podului, mă întrebam cum de a fost posibil, ca eu, vreme de zece ani să vin destul de des în casa bunicilor, fără să ştiu măcar, fără să bănuiesc, că undeva deasupra capului meu, se află o lume atât de populată, o lume tăcută pentru mine, dar zgomotoasă şi plină de amintiri, pentru bunici... Şi atunci a apărut adevărata teamă! Din podul acela nu m-a mai părăsit niciodată, disperarea mută pe care o simt câteodată, când mă gândesc că-n jurul nostru, dedesubt, deasupra sau lateral, sunt „încăperi” necunoscute nouă, dar accesibile unora, zone existente lângă care vieţuim, fără a şti, fără a avea norocul să le descifrăm rostul. Casa bunicilor pare acum, îndepărtată de înceţoşarea vremii, macheta vieţii, un labirint înconjurat cu forţă de natură, un cub cu cuburi, un corp anorganic vizitat de existenţele noastre. Şi mă întreb uneori, câte odăi reuşim să descoperim într-o viaţă, câte lacăte zdrobim pentru a deschide noi încăperi? Câte coridoare întortochiate străbatem, lungi cât o zi sau scurte cât clipa, cu loc de popas în alveolele tainice ale maxilarului universal, care ne ronţăie, pocnindu-ne oasele capului cu întrebări...
Bunicii, simbol al trecutului şi al înţelepciunii, ne iau câteodată de mână, ne duc în faţa unei scări spiralate – un adevărat ADN al lumii – şi cu voci ferme, ne poruncesc: Urcă! Şi câţi dintre noi, cu caznă, pornesc spre înalt? Puţini! Şi din ce în ce mai puţini, până când, vom rămâne cu toţii pe platforma dinaintea scării, o masă amorfă, tremurândă, cu consistenţă precară şi culoare pălită. Cuvîntul „urcă“ îşi va pierde înţelesul, fiind astfel eliminat din limbaj, iar noi, fiinţe ratate fără speranţe, vom da greş în drumul spre Nefiinţă... Ce deprimant... Haosul se va întoarce, şi noi, amestec confuz de elemente materiale, ne vom roti bezmetic în univers... Sunt talentat! Ar fi trebuit să mă fac regizor...


Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Şi totuşi, ângerul a strigat...

“Draga Marius Tucă, în numele amiciţiei ce ne leagă, te rog să inserezi în Jurnalul Naţional aceste rânduri adresate multor ziarişti sau reporteri din mass-media centrală, tineri sau mai putin tineri, dar toţi de o seamă cu barbaria. O fac atât în numele meu, cât şi al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu şi Ştefan Iordache, hărţuiţi, ca şi mine, cu neruşinare tenace, de nişte condeie butucănoase. Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nicio întâlnire. Cei care nu mă credeţi, puneţi mâna pe o lamă şi ascuţiţi-o pe venele de la o mână. Straniu e faptul că majoritatea dintre voi vor muri fără sa se fi născut”, scria Fănuş Neagu, adăugând: “Da, sunt bolnav – cancer de prostată cu diseminări – mă tratez la Spitalul Elias (mă opresc să fac o plecăciune în faţa medicilor, asistentelor, infirmierelor şi tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) şi nu doresc altceva decât să mă lasaţi în pace cu nenorocul, suferinţa, spaimele şi speranţele mele. Eu ştiu să îndur, vârsta m-a învăţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziţi când mă îngropaţi a doua oară în decurs de şase luni”, scria în 2008 Fănuş Neagu, într-o scrisoare adresată directorului Jurnalului Naţional, Marius Tucă. Şi au trecut ani de atunci, ani plini de o discretă suferinţă, ani care s-au aşternut în tăcere la picioarele Maestrului, pentru a-i arăta calea spre ângerul acela pe care numai el l-a auzit strigând. Fănuş Neagu a plecat, fără să moară însă, fiindcă şi-a lăsat gândurile printre noi, risipite chiar în vântul acestei zile plină de soare. Nea’ Fane, scriitorul îndrăgit de atâtea generaţii, omul plin de umor şi lipsit de complexe, şi-a aşezat condeiul pentru odihnă veşnică, plecând spre cei de dincolo, ştiindu-se aşteptat.
Pentru mine, Fănuş Neagu este Maestrul cu inima umbrită de suflet, scriitorul generos care mi-a întins o mână, pentru a mă aşeza în rândul făuritorilor de vise. Când l-am întrebat, cine mai rămâne, dacă pleacă şi el, nea’ Fane a zâmbit, mutându-şi privirea spre fereastră. Părea că aţipeşte în „Somn de la amiază”, într-o „Vară buimacă”, căutând răspunsul „Dincolo de nisipuri”, ascuns într-o „Scoică de lemn”. Niciodată nu voi mai avea şansa de a-l întreba, însă răspunsurile le mai pot căuta în scrierile sale.
Drum bun, Maestre şi cale luminată!

Sfârşitul lumii? Nu! Doar jocul minţii umane...

Într-o noapte, Dumnezeu a trimis un vis, oamenilor. Un singur vis, pentru toţi locuitorii Pământului. Dumnezeu, schimba configuraţia lumilor şi pentru asta era necesară curăţarea locului ocupat de planeta albastră. Pământul nostru urma să fie spart, ca o mică bobiţă de caviar.
Nicidecum, Pământul nu ajunsese la maturitatea pentru care fusese creat, el nereuşind decât performanţa de a se modifica lent, îndreptându-se spre o debilitate care-l descalifica în faţa Marelui Creator. Dumnezeu le zâmbea oamenilor, mulţumindu-le pentru „eforturile “ depuse, anunţându-i totodată, că viaţa aceasta a lor se va întrerupe luni, la orele 14.00.
A doua zi, când se trezi întreaga suflare omenească, buimăcită de un astfel de vis, se lăsă o tăcere planetară care aluneca nestingherită pe toată suprafaţa pământului. Pe cer apăru o clepsidră uriaşă.
Până luni, la orele 14.00, mai aveau cinci zile şi şapte ore! Atât şi nimic mai mult!
La început, mulţi au crezut că a fost doar un coşmar neplăcut, dar când limbile li se dezlegară, constatară cu groază că şi cei din jurul lor visaseră acelaşi lucru. Bărbatul povestea nevestei, mama fiicei, tatăl fiului şi astfel, prin toate ochiurile lanţului uman, visul se dovedi a fi fost acelaşi. Şi toţi priveau neputincioşi spre cer.
Panica se instală. Consilii de apărare se întruniră, şefi de state şi guverne, şedinţe la ministere, şedinţe de bloc, dezbateri în familii, dezbateri publice, titluri de ziar, ediţii speciale, isterii... Orele se prelingeau egal, indiferente, spre ultima secundă acordată.
Doar natura era nepăsătoare, urmându-şi regulile fireşti, ziua fiind zi, noaptea fiind noapte, înfrunzind, desfrunzind, ostenind cu supusă înţelepciune.
Oamenii, din ce în ce mai speriaţi, privind orologiile lumii, începură să trăiască unii în curăţenie, post şi rugăciune, alţii în desfrâul disperat al vieţilor trăite în permanente amânări, distrugând ceea ce au dobândit cu trudă, răzbunându-se pe timpul care i-a păcălit. Dar, ca o descătuşare a răului, ura punea stăpânire din ce în ce mai mult pe fiinţele superioare care populau pământul. Se anulau legile, se abandonau normele morale, oamenii se înfruntau, se încăierau cu furia celor care încolţiţi, nu mai au unde să fugă. Se dezlănţui cea mai oribilă vânătoare de oameni, ca o instanţă supremă, care judeca implacabil cu verdict de condamnare la moarte. Oamenii se grăbeau să ucidă, pentru tot ce considerau că le-a furat bucuria vieţii, care acum îşi cobora indiferentă, cortina. Trebuiau omorîţi bancherii care i-au chinuit cu creditele – şi erau. Amanţii şi amantele care au trezit veninul în serile lungi de singurătate – şi erau. Vecinii care au parcat în locurile celorlalţi – şi erau. Bătrânii care nu muriseră la timp pentru a lăsa moşteniri de care nimeni nu se mai putea bucura acum. Şi aceştia erau ucişi cu sânge rece. Copii care plângând au risipit frumuseţea tinereţilor. Femei care nu au iubit. Bărbaţi care au trădat.
Clepsidra se scurgea lent, ducând în nisipul auriu, vise neîmplinite, neputinţe înăbuşitoare, spaime dureroase.
După furiile distrugătoare, care lăsaseră în urma lor, nori groşi de fum, ruine înegrite, mii şi mii de leşuri abandonate şi neplânse, oamenii obosiră.
O zi, o noapte de odihnă... Gânduri... Întrebări... Regrete... Şi iar furii...
De la disperatea individuală s-a trecut la cea de grup. Familiile s-au unit, pornindu-se unele contra altora. Apoi, oraşe şi cum era de aşteptat, ţări... Cu furii şi zâmbete demente s-au apăsat butoanele celor mai distrugătoare arme inventate de stăpânul lumii – de Om. Secunde şi clepsidra apărută pe cer şi-a tulburat pentru o vreme nisipul fin, auriu, disciplinat. Apoi şi-a continuat cernerea ultimelor fire...
Undeva, între stâncile unui munte pustiit mai rămăsese o singură viaţă. O femeie. Dar era bătrână, foarte bătrână şi mult prea obosită. Dumnezeu a coborît lângă ea, privind-o în tăcere.
– De ce, Doamne? a întrebat cu glasul stins, ultima fiinţă superioară de pe pământ.
– Ce te nedumireşte, femeie?
– De ce ne-ai distrus?
– Eu nu distrug niciodată, iar întrebarea ta mă întristează. Eşti femeie, laborator al vieţii şi formator al ei. Tu trebuia să ştii, mai bine ca oricine, că acela care dăruieşte viaţa, nu o va distruge, niciodată.
– Dar ne-ai anunţat că totul se va sfârşi acum. Şi iată, s-a sfârşit!
– Greşeşti femeie, aşa cum ai mai greşit. Eu v-am apărut în vis, spunându-vă că această viaţă a voastră se încheie. Dacă aţi fi avut credinţă pură, nu v-aţi fi speriat nici o clipă, ştiind că numai binele va fi cel rezervat vouă. Eu nu v-aş fi făcut rău niciodată. Nu Eu v-am ucis, ci voi între voi. V-am dat Fiul şi l-aţi răstignit, V-am dat viaţă şi aţi distrus-o. V-am dat totul, cerându-vă în schimb, Iubirea. Trebuia să o produceţi, ca pe-o materie primă pentru alte creeaţii ale Mele. Trebuia să vă iubiţi între voi, femeie pe bărbat şi bărbat pe femeie, părinţi pe copii şi copii pe părinţi. Acesta era rostul vostru, nimic în plus. Iubirea degajată de aici, de pe pământul oamenilor era energia necesară altor lumi. Pricepi?
– Da, Doamne, dar mult prea târziu, spuse femeia închizând ochii pentru ultima oară.
Odată cu pleoapele ei, ultimele fire de nisip se scurseră prin talia suplă a clepsidrei.
Şi era luni, şi erau orele 14.00...

Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Bani, bani, bani!

Îmbogăţirea este de trei feluri: unu, pentru a scăpa pentru totdeauna de grija zilei de mâine, doi, un fel de „meserie” pentru marii jucători şi trei, manifestarea disperată a neamurilor proaste. De norocul căzut peste noapte, nu e cazul să vorbim. În prima categorie, găsim oameni care-şi caută liniştea, visând la proiecte mari, care nu au nici o legătură cu banii. Ei îşi vor viaţa aşezată, pentru a o trăi la cotele înalte ale frumosului. Se vor eliberaţi, tocmai pentru a se putea înălţa. În a doua categorie sunt cei pentru care banii nu sunt o miză. Ei adulmecă regulile jocului, fiind fascinaţi de labirintul sinuos al zerourilor care se aşează în spatele cifrelor. Nu iubesc şi nu dispreţuiesc banii, privindu-i doar ca pe nişte rezultate ale minţii. Ei, dar mai există şi a treia categorie... Din păcate, cea mai numeroasă. Cum arată un reprezentant al acestei categorii? La început este umil, cu privirea uşor tâmpă. Zâmbeşte timid, făcând pe nevinovatul, iar dacă ai neşansa de a nu-i surprinde la timp razele de viclenie care-i străfulgeră ochii, te-ai ars! Sub masca prostănacă va fi mereu un chip încordat, atent la orice mişcare care poate fi speculată. Va face paşi mici, dar siguri, aşezându-şi mereu înainte, lăcomia, invidia, ura. Te va vinde, te va trăda fără regrete, bucurându-se. Se va teme instinctiv, doar de cei din categoria lui. Va începe să se exteriorizeze imediat după primele tunuri, indiferent de mărimea lor. Îşi va lua telefon din ultima generaţie. Haine, pantofi şi genţi de firmă. Maşină! Neapărat maşină din ce în ce mai scumpă. Apoi, casă! Va pleca în vacanţe exotice din care nu va înţelege nimic, povestindu-ţi cu superioritate despre culorile băuturilor sorbite cu paiul. Va dispreţui aproape totul, fiindcă nu va înţelege nimic. Valorile pentru un astfel de exemplar sunt invers proporţionale cu cele reale. Viaţa şi-o va trăi la intensitatea competiţiei cu ceilalţi, considerându-se din ce în ce mai îndreptăţit să abuzeze. Va deveni o fiinţă „superioară”, cu o amplificare periculoasă a mirosului, pentru că totul în jur va începe să „pută”. Şi rude şi prieteni... Şi strada şi ţara... Bani, bani, bani! Bilete de hârtie care-şi bat joc de vieţile oamenilor... Trist şi atât de adevărat... Şi totuşi, soarele răsare în fiecare dimineaţă fără să ne ceară bani, luminând şi încălzind deopotrivă, bogaţi, jucători, parveniţi, păduri, şesuri, mări... Oare de ce? Să aibă viaţa un alt preţ?
„NEBUNE IN ACEASTA NOAPTE VOI CERE DE LA TINE SUFLETUL TAU...”

Viaţă...

M-am retras într-un colţ al sălii, privind spectacolul tragi-comic al unei elite de altădată. Domni şi doamne, bătrâni şi foarte bătrâni, prelungeau prin mişcări lente o lume destrămată, plină de găuri, unite însă între ele prin firave fire de amintiri. Ţesătură putredă, menţinută aproape artificial în miros de naftalină, ascunsă de parfumuri ieftine, care nu-i mai putea păcăli din păcate nici măcar pe ei. Ştiau că totul se sfârşise, că asfinţitul lumii lor nu va mai fi urmat de nici un răsărit, că soarele apărea acum pentru alţii, mai buni, mai răi, mai norocoşi. Se simţeau neîndreptăţiţi, abandonaţi în uitare, ba chiar dispreţuiţi, lăsaţi numai să respire şi atât. Luptau însă cu înverşunare, înghiţind cu lăcomie informaţii, transformând monotona linie a vieţii lor, în drepte târzii care vibrau. De fapt, erau purtătorii unui drapel sfâşiat de furtunile năpraznice ale generaţiei lor, rămaşi soldaţi fideli ai unei bătălii care se dăduse cândva, rătăcitori şi neîmpăcaţi, nedumeriţi, nepregătiţi, eterni plătitori ai unor datorii imaginare. Oamenii aceştia se simţeau obligaţi să existe în calitate de actori, refuzând cu încăpăţânare să coboare de pe o scenă, considerând că rolul lor nu s-a încheiat, dispreţuind parcă, spectatorul lângă care viaţa îi trimitea acum. Nu voiau să asiste, nu voiau să privească, nu se puteau desprinde, de prezent. Poate era bine, poate era rău, doar ei ştiau în sufletul lor. Sigur, nu împiedicau pe nimeni, fiindcă era suficient loc sub soare, dar mă întrebam când vor mai avea vreme de odihna dinaintea marii călătorii? De fapt, nu era treaba mea... Şi totuşi, în taină îi admiram pentru încăpăţânarea cu care alergau încet prin viaţă, refuzând să se oprească. Erau un exemplu demn de urmat, o imagine viitoare a mea şi a celor ca mine. Mă întrebam dacă noi, următorii, vom avea eleganţa aceasta a lor...

Fragment din romanul Umbra de dincolo...