“Draga Marius Tucă, în numele amiciţiei ce ne leagă, te rog să inserezi în Jurnalul Naţional aceste rânduri adresate multor ziarişti sau reporteri din mass-media centrală, tineri sau mai putin tineri, dar toţi de o seamă cu barbaria. O fac atât în numele meu, cât şi al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu şi Ştefan Iordache, hărţuiţi, ca şi mine, cu neruşinare tenace, de nişte condeie butucănoase. Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nicio întâlnire. Cei care nu mă credeţi, puneţi mâna pe o lamă şi ascuţiţi-o pe venele de la o mână. Straniu e faptul că majoritatea dintre voi vor muri fără sa se fi născut”, scria Fănuş Neagu, adăugând: “Da, sunt bolnav – cancer de prostată cu diseminări – mă tratez la Spitalul Elias (mă opresc să fac o plecăciune în faţa medicilor, asistentelor, infirmierelor şi tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) şi nu doresc altceva decât să mă lasaţi în pace cu nenorocul, suferinţa, spaimele şi speranţele mele. Eu ştiu să îndur, vârsta m-a învăţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziţi când mă îngropaţi a doua oară în decurs de şase luni”, scria în 2008 Fănuş Neagu, într-o scrisoare adresată directorului Jurnalului Naţional, Marius Tucă. Şi au trecut ani de atunci, ani plini de o discretă suferinţă, ani care s-au aşternut în tăcere la picioarele Maestrului, pentru a-i arăta calea spre ângerul acela pe care numai el l-a auzit strigând. Fănuş Neagu a plecat, fără să moară însă, fiindcă şi-a lăsat gândurile printre noi, risipite chiar în vântul acestei zile plină de soare. Nea’ Fane, scriitorul îndrăgit de atâtea generaţii, omul plin de umor şi lipsit de complexe, şi-a aşezat condeiul pentru odihnă veşnică, plecând spre cei de dincolo, ştiindu-se aşteptat.
Pentru mine, Fănuş Neagu este Maestrul cu inima umbrită de suflet, scriitorul generos care mi-a întins o mână, pentru a mă aşeza în rândul făuritorilor de vise. Când l-am întrebat, cine mai rămâne, dacă pleacă şi el, nea’ Fane a zâmbit, mutându-şi privirea spre fereastră. Părea că aţipeşte în „Somn de la amiază”, într-o „Vară buimacă”, căutând răspunsul „Dincolo de nisipuri”, ascuns într-o „Scoică de lemn”. Niciodată nu voi mai avea şansa de a-l întreba, însă răspunsurile le mai pot căuta în scrierile sale.
Drum bun, Maestre şi cale luminată!
Dumnezeu sa-l odihneasca!
RăspundețiȘtergere