Sfârşitul lumii? Nu! Doar jocul minţii umane...

Într-o noapte, Dumnezeu a trimis un vis, oamenilor. Un singur vis, pentru toţi locuitorii Pământului. Dumnezeu, schimba configuraţia lumilor şi pentru asta era necesară curăţarea locului ocupat de planeta albastră. Pământul nostru urma să fie spart, ca o mică bobiţă de caviar.
Nicidecum, Pământul nu ajunsese la maturitatea pentru care fusese creat, el nereuşind decât performanţa de a se modifica lent, îndreptându-se spre o debilitate care-l descalifica în faţa Marelui Creator. Dumnezeu le zâmbea oamenilor, mulţumindu-le pentru „eforturile “ depuse, anunţându-i totodată, că viaţa aceasta a lor se va întrerupe luni, la orele 14.00.
A doua zi, când se trezi întreaga suflare omenească, buimăcită de un astfel de vis, se lăsă o tăcere planetară care aluneca nestingherită pe toată suprafaţa pământului. Pe cer apăru o clepsidră uriaşă.
Până luni, la orele 14.00, mai aveau cinci zile şi şapte ore! Atât şi nimic mai mult!
La început, mulţi au crezut că a fost doar un coşmar neplăcut, dar când limbile li se dezlegară, constatară cu groază că şi cei din jurul lor visaseră acelaşi lucru. Bărbatul povestea nevestei, mama fiicei, tatăl fiului şi astfel, prin toate ochiurile lanţului uman, visul se dovedi a fi fost acelaşi. Şi toţi priveau neputincioşi spre cer.
Panica se instală. Consilii de apărare se întruniră, şefi de state şi guverne, şedinţe la ministere, şedinţe de bloc, dezbateri în familii, dezbateri publice, titluri de ziar, ediţii speciale, isterii... Orele se prelingeau egal, indiferente, spre ultima secundă acordată.
Doar natura era nepăsătoare, urmându-şi regulile fireşti, ziua fiind zi, noaptea fiind noapte, înfrunzind, desfrunzind, ostenind cu supusă înţelepciune.
Oamenii, din ce în ce mai speriaţi, privind orologiile lumii, începură să trăiască unii în curăţenie, post şi rugăciune, alţii în desfrâul disperat al vieţilor trăite în permanente amânări, distrugând ceea ce au dobândit cu trudă, răzbunându-se pe timpul care i-a păcălit. Dar, ca o descătuşare a răului, ura punea stăpânire din ce în ce mai mult pe fiinţele superioare care populau pământul. Se anulau legile, se abandonau normele morale, oamenii se înfruntau, se încăierau cu furia celor care încolţiţi, nu mai au unde să fugă. Se dezlănţui cea mai oribilă vânătoare de oameni, ca o instanţă supremă, care judeca implacabil cu verdict de condamnare la moarte. Oamenii se grăbeau să ucidă, pentru tot ce considerau că le-a furat bucuria vieţii, care acum îşi cobora indiferentă, cortina. Trebuiau omorîţi bancherii care i-au chinuit cu creditele – şi erau. Amanţii şi amantele care au trezit veninul în serile lungi de singurătate – şi erau. Vecinii care au parcat în locurile celorlalţi – şi erau. Bătrânii care nu muriseră la timp pentru a lăsa moşteniri de care nimeni nu se mai putea bucura acum. Şi aceştia erau ucişi cu sânge rece. Copii care plângând au risipit frumuseţea tinereţilor. Femei care nu au iubit. Bărbaţi care au trădat.
Clepsidra se scurgea lent, ducând în nisipul auriu, vise neîmplinite, neputinţe înăbuşitoare, spaime dureroase.
După furiile distrugătoare, care lăsaseră în urma lor, nori groşi de fum, ruine înegrite, mii şi mii de leşuri abandonate şi neplânse, oamenii obosiră.
O zi, o noapte de odihnă... Gânduri... Întrebări... Regrete... Şi iar furii...
De la disperatea individuală s-a trecut la cea de grup. Familiile s-au unit, pornindu-se unele contra altora. Apoi, oraşe şi cum era de aşteptat, ţări... Cu furii şi zâmbete demente s-au apăsat butoanele celor mai distrugătoare arme inventate de stăpânul lumii – de Om. Secunde şi clepsidra apărută pe cer şi-a tulburat pentru o vreme nisipul fin, auriu, disciplinat. Apoi şi-a continuat cernerea ultimelor fire...
Undeva, între stâncile unui munte pustiit mai rămăsese o singură viaţă. O femeie. Dar era bătrână, foarte bătrână şi mult prea obosită. Dumnezeu a coborît lângă ea, privind-o în tăcere.
– De ce, Doamne? a întrebat cu glasul stins, ultima fiinţă superioară de pe pământ.
– Ce te nedumireşte, femeie?
– De ce ne-ai distrus?
– Eu nu distrug niciodată, iar întrebarea ta mă întristează. Eşti femeie, laborator al vieţii şi formator al ei. Tu trebuia să ştii, mai bine ca oricine, că acela care dăruieşte viaţa, nu o va distruge, niciodată.
– Dar ne-ai anunţat că totul se va sfârşi acum. Şi iată, s-a sfârşit!
– Greşeşti femeie, aşa cum ai mai greşit. Eu v-am apărut în vis, spunându-vă că această viaţă a voastră se încheie. Dacă aţi fi avut credinţă pură, nu v-aţi fi speriat nici o clipă, ştiind că numai binele va fi cel rezervat vouă. Eu nu v-aş fi făcut rău niciodată. Nu Eu v-am ucis, ci voi între voi. V-am dat Fiul şi l-aţi răstignit, V-am dat viaţă şi aţi distrus-o. V-am dat totul, cerându-vă în schimb, Iubirea. Trebuia să o produceţi, ca pe-o materie primă pentru alte creeaţii ale Mele. Trebuia să vă iubiţi între voi, femeie pe bărbat şi bărbat pe femeie, părinţi pe copii şi copii pe părinţi. Acesta era rostul vostru, nimic în plus. Iubirea degajată de aici, de pe pământul oamenilor era energia necesară altor lumi. Pricepi?
– Da, Doamne, dar mult prea târziu, spuse femeia închizând ochii pentru ultima oară.
Odată cu pleoapele ei, ultimele fire de nisip se scurseră prin talia suplă a clepsidrei.
Şi era luni, şi erau orele 14.00...

Fragment din romanul Triunghiul nebunelor