M-am retras într-un colţ al sălii, privind spectacolul tragi-comic al unei elite de altădată. Domni şi doamne, bătrâni şi foarte bătrâni, prelungeau prin mişcări lente o lume destrămată, plină de găuri, unite însă între ele prin firave fire de amintiri. Ţesătură putredă, menţinută aproape artificial în miros de naftalină, ascunsă de parfumuri ieftine, care nu-i mai putea păcăli din păcate nici măcar pe ei. Ştiau că totul se sfârşise, că asfinţitul lumii lor nu va mai fi urmat de nici un răsărit, că soarele apărea acum pentru alţii, mai buni, mai răi, mai norocoşi. Se simţeau neîndreptăţiţi, abandonaţi în uitare, ba chiar dispreţuiţi, lăsaţi numai să respire şi atât. Luptau însă cu înverşunare, înghiţind cu lăcomie informaţii, transformând monotona linie a vieţii lor, în drepte târzii care vibrau. De fapt, erau purtătorii unui drapel sfâşiat de furtunile năpraznice ale generaţiei lor, rămaşi soldaţi fideli ai unei bătălii care se dăduse cândva, rătăcitori şi neîmpăcaţi, nedumeriţi, nepregătiţi, eterni plătitori ai unor datorii imaginare. Oamenii aceştia se simţeau obligaţi să existe în calitate de actori, refuzând cu încăpăţânare să coboare de pe o scenă, considerând că rolul lor nu s-a încheiat, dispreţuind parcă, spectatorul lângă care viaţa îi trimitea acum. Nu voiau să asiste, nu voiau să privească, nu se puteau desprinde, de prezent. Poate era bine, poate era rău, doar ei ştiau în sufletul lor. Sigur, nu împiedicau pe nimeni, fiindcă era suficient loc sub soare, dar mă întrebam când vor mai avea vreme de odihna dinaintea marii călătorii? De fapt, nu era treaba mea... Şi totuşi, în taină îi admiram pentru încăpăţânarea cu care alergau încet prin viaţă, refuzând să se oprească. Erau un exemplu demn de urmat, o imagine viitoare a mea şi a celor ca mine. Mă întrebam dacă noi, următorii, vom avea eleganţa aceasta a lor...
Fragment din romanul Umbra de dincolo...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu