Pentru că sunt gol...

Era amuzant. Începusem acest joc interesant, în urmă cu vreo două săptămâni, într-o seară înceţoşată, cu miros umed de iarnă. Ne plimbam agale, aşteptând ninsoarea care se pregătea să vină, adunată într-un cer greu, aproape liliachiu. Mergeam, vorbeam vrute şi nevrute, privind deasupra becurilor de neon care luminau bulevardul, pariind din când în când, că-n următorii zece paşi va începe să ningă. Dar cerul stătea chinuit, bombându-se parcă sub greutatea fulgilor de nea care refuzau cu încăpăţânare să-l părăsească. Era frig. Poate prea frig, pentru ca ei să îndrăznească să coboare spre un pământ îngheţat, neprimitor. Luasem cina împreună cu Matei, undeva la un restaurant discret, apoi, după bunul obicei al prietenului meu, ne plimbam. Eu îmi aruncam disperările în braţele ceţii, lamentându-mă că nu pot scrie, el tăcea, zâmbind. Atunci, în noaptea acea, am imaginat tema viitoarei mele cărţi. Aveam nevoie de un impuls care să mă scoată din letargia ultimelor luni, în care, nefăcând nimic, mă afundasem în mâlul lipicios al sărăciei. Matei ştia foarte bine asta şi mă invita din ce în ce mai des, la masă. Ne-am oprit în dreptul unei bănci. Ne-am aşezat. Matei şi-a aprins pipa, trimiţând fantasme albăstrii în ramurile uscate ale copacului de deasupra noastră. „Şi totuşi, de ce nu scrii?”, m-a întrebat atunci, fără a mă privi. Răspunsul era simplu, uşor ca firele de ceaţă. „Pentru că sunt gol!” Un fel de tunel prin care nu mai trecea decât vântul, uscând răutăcios ideile debile care mai stăteau pe ici, pe colo, prinse de sufletul meu. Nimic nu i se putea împotrivi, lăsându-mă din ce în ce mai disperat... Dacă nu scriam, muream! De foame, desigur, fiindcă nu mă puteam lăuda totuşi cu o identificare naturală, cu o respiraţie dependentă de scris... Puteam lâncezi mult şi bine, dar nu de lene, ci din lipsă de idei. Atunci, în acea noapte, în aşteptarea mistică a fulgilor de nea, s-a plimbat prin sufletul meu, ca o nălucă străvezie, o formă fără chip, învăluită în taina ceţii - femeia! Acea femeie plămădită din mister, jumătate rai, jumătate iad, amăgirea periculoasă din deşertul uman. Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Dinspre negru spre alb...

-Callas! Casta Diva! O înregistrare din 1958... Superbă... Cu mișcări sigure scoase un disc și-l puse la vechiul ei pick-up. Apoi, se așeză la loc pe scaun, zâmbind. -Acum, ascultă! Nimic nu te mai poate necăji... Of, bunica! Cum să nu intru în panică? Privind-o, lacrimile mi-au secat. Dreaptă, visătoare, fericită, o femeie care a trăit abia atingând pământul, plutind într-o lume frumoasă, bună, inexistentă... Dar și când cobora pe pământ!... Vizita rar realitatea, numai atunci când un pericol dădea târcoale liniștii ei, liniștii noastre. Atunci, și numai atunci, chipul bunicii devenea neclintit, lăsând doar ochii să arunce scântei. Blândețea era lăsată undeva între lumi, iar luciditatea-i aducea inteligența și ferocitatea unui leopard. Pentru bunica mea nu exista decât alb și negru. Niciodată nu a vrut să le combine, fiindcă, spunea zâmbind, nu i-a plăcut griul. E trist și e deprimant... Bunicul o dojenea, încercând să o facă mai tolerantă, însă se lovea de intransigențele ei de nezdruncinat. Dacă toți oamenii ar fi ca mine, viața ar fi frumoasă, dragul meu, spunea bunica sigură pe ea. Răul ar fi mult mai ușor identificat și eradicat! Muzica se termină... Bunica mă privi lung, comandându-mi prin profunzimea ochilor ei albaștri să o urmez în decizii. Sclipiri de peruzea veneau spre mine, neînțelegând de ce erau când albastre, când verzi, ca un cod tainic trimis din profunzimile unui ocean primordial. Fără să scoată un cuvânt, se duse și schimbă discul. Traviata... Addio del passato... Doamne! Cum știa femeia asta să-mi vorbească fără vorbe, să-mi explice prin muzică, să-mi întindă mâini nevăzute, să mă ridice... Ascultând, passato a început să se îndepărteze, ducând cu el lacrimile ascunse, inechitățile, umilințele... Bunica avea dreptate fără a-mi spune nimic. Simțeam cum pășesc dinspre negru spre alb, fără a întâlni griul... Nu înțelegeam cum o să mă descurc, însă ceva cald, plăcut, liniștitor îmi invada sufletul, vestindu-mi o nouă etapă, o mie de ani de armonie, indiferent de ce se va întâmpla cu restul lumii ori restul lumilor... -Bunico... -Taci, fetiță! Taci... Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelere?Destinul ca un câine de poala ta se ține Și bucurii și chinuri tu semeni la-ntâmplare Stăpână ești și nimeni nu e stăpân pe tine. Bunica a fost cea care mi-a citit prima dată Florile răului, făcându-mă să cred atunci că Baudelaire scrisese chiar despre ea, fiindcă stăpână era bunica și nimeni nu era stăpân pe ea... Doar visul... Poate visul... Roman în lucru

Festivalul George Enescu - București 2013

Sunt doar o melomană, fără a avea pretenția de a fi și o exigentă cunoscătoare a muzicii clasice. Pur și simplu îmi place să scriu învăluită în sunetele de pian ori de vioară, am concerte preferate, interpretări favorite, simfonii aproape necesare procesului de creație. Concertul nr. 1 de Ceaikovski l-am ascultat de zeci de ori, în interpretări diverse, sub baghete celebre, ajungând fără voia mea să-l ascult mișcându-mi degetele de parcă eu l-aș interpreta... Ușor penibil, dar adevărat. Miercuri, 3 septembrie 2013, am avut bucuria de-al asculta la Sala Palatului, în cadrul Festivalului George Enescu. Orchestra Simfonică din Pittsburgh, condusă de Manfred Honeck m-a încântat cu ”disciplina” armonioasă cu care a susținut pianul, desigur vedeta acestui concert regal, învăluindu-i sunetele, gravitând în jurul lui ca o sferă invizibilă, protectoare. Pianul? Cel mai așteptat instrument, desfătarea acestei capodopere muzicale, a fost dominat de pianista Yuja Wang, care la numai cei 26 de ani pe care-i are, și-a câștigat deja un renume pe plan internațional. Ei... Aici începe problema mea! Pe tot parcursul concertului, prizând fiecare sunet, un singur cuvânt mă împiedica să-mi hrănesc sufletul... Tehnic! Acesta era cuvântul... Prea tehnic! Cu scuzele de rigoare, aprecierile venind din partea unui biet iubitor de muzică, urechea mea sesiza intervalul rămas ”gol” între sunete. Cunoscând emblematica sensibilitate asiatică, așteptam profunzimile care vor lega notele, acea amprentă unică pe care și-o pune fiecare interpret ajuns celebru. Tânăra Yuja Wang îmi părea o pianistă conștiincioasă, bună, foarte bună din punct de vedere tehnic, însă, nepierdută în universul ceaikovskian, dacă-mi este îngăduit să-i spun așa. Receptivitatea emotivă dintre partitură și interpret părea că nu s-a produs încă, un impecabil exercițiu se desfășura sub ochii mei. Însă, eu nu sunt o expertă... Pentru mine, Concertul nr 1 de Ceaikovski este un vas comunicant între două arte, un voal pe umerii aplecați ai unui scriitor...