Dinspre negru spre alb...

-Callas! Casta Diva! O înregistrare din 1958... Superbă... Cu mișcări sigure scoase un disc și-l puse la vechiul ei pick-up. Apoi, se așeză la loc pe scaun, zâmbind. -Acum, ascultă! Nimic nu te mai poate necăji... Of, bunica! Cum să nu intru în panică? Privind-o, lacrimile mi-au secat. Dreaptă, visătoare, fericită, o femeie care a trăit abia atingând pământul, plutind într-o lume frumoasă, bună, inexistentă... Dar și când cobora pe pământ!... Vizita rar realitatea, numai atunci când un pericol dădea târcoale liniștii ei, liniștii noastre. Atunci, și numai atunci, chipul bunicii devenea neclintit, lăsând doar ochii să arunce scântei. Blândețea era lăsată undeva între lumi, iar luciditatea-i aducea inteligența și ferocitatea unui leopard. Pentru bunica mea nu exista decât alb și negru. Niciodată nu a vrut să le combine, fiindcă, spunea zâmbind, nu i-a plăcut griul. E trist și e deprimant... Bunicul o dojenea, încercând să o facă mai tolerantă, însă se lovea de intransigențele ei de nezdruncinat. Dacă toți oamenii ar fi ca mine, viața ar fi frumoasă, dragul meu, spunea bunica sigură pe ea. Răul ar fi mult mai ușor identificat și eradicat! Muzica se termină... Bunica mă privi lung, comandându-mi prin profunzimea ochilor ei albaștri să o urmez în decizii. Sclipiri de peruzea veneau spre mine, neînțelegând de ce erau când albastre, când verzi, ca un cod tainic trimis din profunzimile unui ocean primordial. Fără să scoată un cuvânt, se duse și schimbă discul. Traviata... Addio del passato... Doamne! Cum știa femeia asta să-mi vorbească fără vorbe, să-mi explice prin muzică, să-mi întindă mâini nevăzute, să mă ridice... Ascultând, passato a început să se îndepărteze, ducând cu el lacrimile ascunse, inechitățile, umilințele... Bunica avea dreptate fără a-mi spune nimic. Simțeam cum pășesc dinspre negru spre alb, fără a întâlni griul... Nu înțelegeam cum o să mă descurc, însă ceva cald, plăcut, liniștitor îmi invada sufletul, vestindu-mi o nouă etapă, o mie de ani de armonie, indiferent de ce se va întâmpla cu restul lumii ori restul lumilor... -Bunico... -Taci, fetiță! Taci... Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelere?Destinul ca un câine de poala ta se ține Și bucurii și chinuri tu semeni la-ntâmplare Stăpână ești și nimeni nu e stăpân pe tine. Bunica a fost cea care mi-a citit prima dată Florile răului, făcându-mă să cred atunci că Baudelaire scrisese chiar despre ea, fiindcă stăpână era bunica și nimeni nu era stăpân pe ea... Doar visul... Poate visul... Roman în lucru