Vrăjitoarea

Stă în mijlocul drumului, privind cu viclenie. Ochii-i de smarald, strălucesc la intervale scurte, pe sub pleoapele aproape uscate. Aşteaptă. Liniştea din jur, pare viaţa cuprinsă de teamă, încremenită în uimire. E tot ce o poate enerva mai mult, pe vrăjitoare. Ea nu suportă liniştea...
Se roteşte lent, căutând cu lăcomie orice formă de mişcare. O pasăre, o frunză, o pisică, un om. Nimic. Totul pare împietrit într-o armonie speriată acum de veninul privirilor ei.
Printre florile de iasomie, viaţa îşi ţine respiraţia, sperând că-n căutările ei, vrăjitoarea n-o va descoperi. Dar o steluţă mică, albă şi plăpândă, prinsă efemer de verdele unei crenguţe, strănută, răspândind un miros îmbietor.
Vrăjitoarea întoarce iute capul, rânjind. Se apropie de tufa răsfirată, adulmecă, apoi prinde între degetele-i murdare, pata albă. O striveşte cu bucuria unei descoperiri, certificându-i-se că aici e viaţă...
Face patru paşi, aşezându-se din nou în mijlocul drumului. Îşi freacă palmele de bucurie. Cuprinde totul cu o privire rea, apoi începe să se învârtă. Încet, încet, după aceea din ce în ce mai repede, mai nebuneşte, mai ameţitor. Vrăjitoarea aruncă peste lume, vorbe cu tâlc, aducătoare de nelinişti, de dezbinări, de boli ori de disperări. Se roteşte din ce în ce mai tare, lepădând până şi din poalele fustei, roată de praf cu particule de ură. Râde, arătându-şi dinţii stricaţi de muşcăturile hulpave din stârvuri. Ochii-i privesc aiurea, plecând fiecare în direcţii diferite, căutând cu lăcomie, orice mişcare.
Vrăjitoarea vrea tot! Cu mintea îmbibată în zemuri tari, obţinute din fermentările furioase ale zahărului cu cereale ori cu fructe, vrăjitoarea hăhăie satisfăcută. Ea ştie, că răspândind cât mai profund dezordinea, poate stăpâni mult mai lesne, pământul.
Drumul în mijlocul căruia stă, trece pe lângă casa mea, a ta, a noastră. Trece acum... Fiindcă, dacă vrăjitoarea nu este oprită, vârtejul ei nebun va spulbera copacii, tufele de iasomie, casele, lăsându-ne pribegi.
Pe vrăjitoare o vezi şi tu, o văd şi eu, dar nu ştim încă cum poate fi oprită, alungată din vieţile noastre care se vor tihnite.
De ce oare, sufletele vândute nu suportă liniştea? Poate fiindcă doar ea, ar lăsa să se audă urletele înfiorătoare ale celor plini de ură...

Doar o bătrână...

Văd multă tristeţe, uimire şi un licăr dureros în ochii ţării mele... Ea are chip de femeie bătrână, brăzdat de riduri adânci, poteci ale unor lacrimi care încep din nou să apară. Stă singură, pe o bancă de lemn, la porţile întredeschise ale Europei, privind cum îi pleacă rând pe rând, nepoţii. I se goleşte sufletul, înceţosăndu-i-se amintirile pe care unii le numesc istorie. Îi tremură mâinile ţinute în poala neagră a unor veştminte ponosite. Priveşte doar urmele paşilor rămase în colbul drumului. Sunt multe.... Prea multe...
Bătrâna aceasta cu nume de ţară, se chinuie, dar nu poate pricepe de ce-i pleacă feciorii. De când se ştie s-a chinuit în cumplite dureri să aducă pe lume copii buni, sănătoşi şi frumoşi. Să-i hrănească cu lapte şi miere, să-i alinte cu balade şi murmur de codrii, să-i mângâie cu raze de soare ori cu ninsori blânde. Să le pună busuioc sub pernă, să le ţeasă cămăşi de in, albite, apoi să le împodobească cu şiruri mărunte... Toată viaţa ei s-a trezit când cerul avea încă gene de întuneric şi şi-a aşezat capul pe pernă, abia după ce ultimul ei fecior, adormea.
A muncit mult, a zâmbit puţin, dar în sufletul ei era fericită. Palmele care tremură acum, au frământat aluatul pâinii, au cărat apă de la fântână, au văruit pereţii casei, au pus flori proaspete în vase de lut...
Cu mintea a gândit la Dumnezeu şi la copiii ei... Cu ochii a privit minunile naturii şi frumuseţea fiilor ei, neştiind niciodată care îşi merită întâiul loc.
EA a dat tot ce-a avut... Nu înţelege unde a greşit...
Poate, tocmai în această nemărginită dărnicie în care a uitat să ceară ceva în schimb?
Dar totuşi, ceva nu se leagă... Atunci când iubeşti, dai fără să ceri, fiindcă răsplata vine de la sine. În mintea ei, nu există fiinţă omenească care să nu întoarcă binelui un bine... Şi atunci? De ce sunt atâtea urme în colbul drumului?
Bătrâna plânge, ştiind că n-o vede nimeni. Oare pe ea nu o iubeşte nimeni pe pământ? Acolo sus, în albastrul cerului, ştie că Dumnezeu o aşteaptă, dar tare şi-ar dori să nu plece, până nu înţelege, unde a greşit...

Un tânăr anticar

Preocupat de obiecte vechi, fascinat de căutarea perfecţiunii în artă, un tânăr anticar a depăşit pragul bibliotecilor, trecând de la colecţionari zeloşi, la vânzători de ocazie ori la categoria celor care se despart cu greu de diferite obiecte, strict pentru trista nevoie de bani.
Încet, încet, recomandat fiind de la unul la altul, tânărul a intrat într-o lume întortocheată, populată de oameni bătrâni ori de moştenitori dornici să scape de vechiturile celor plecaţi la Domnul.
Case, poduri, subsoluri... Depozite de amintiri... Obiecte prăfuite, scrisori, colecţii de timbre, cărţi îngălbenite, tablouri...
Vieţi! Oamenii le vând, unii de foame, alţii din dorinţa de a-şi elibera spaţii, dar toţi au un numitor comun. Tot ce le aparţine are valoare! Valoare mare!
Şi nu este aşa! Sunt o mulţime de obiecte vechi, frumoase, interesante, dar lipsite total de datele pretenţioase ale artei. Uimit, tânărul anticar m-a întrebat, de ce? Eu cred că-i simplu. Orice ne aparţine, direct sau indirect, primeşte amprenta nevăzută a personalităţii noastre. Cu ea se deschide un mecanism sofisticat, care conţine vanitate şi speranţă. E un obiect pe care-l avem? Suntem stăpâni pe el? Atunci, lucrurile ar trebui înţelese de la sine.
Vanitatea – numai noi puteam avea aşa ceva; iar speranţa – putem obţine mult mai mulţi bani. Dar, din fericire, arta are reguli foarte stricte, împiedicând inundarea vieţilor noastre cu tot ce luceşte. Ea stă ca un judecător drept, care a decis pentru totdeauna, că doar natura e perfectă, iar operele de artă adevărate, n-au voie decât să spere. Şi printr-o selecţie riguroasă, se fac paşi mici, eliminându-se orice puseu de vanitate. Pe mapamond circulă milioane de obiecte, dar foarte puţine se pot odihni în sălile muzeelor de artă. Oricum, cred că este interesant să „călătoreşti“ printre amintirile oamenilor...
Achiziţionezi resturi de vieţi, cu care poţi reface istoria lumii. Dar oare o poţi înţelege?