Preocupat de obiecte vechi, fascinat de căutarea perfecţiunii în artă, un tânăr anticar a depăşit pragul bibliotecilor, trecând de la colecţionari zeloşi, la vânzători de ocazie ori la categoria celor care se despart cu greu de diferite obiecte, strict pentru trista nevoie de bani.
Încet, încet, recomandat fiind de la unul la altul, tânărul a intrat într-o lume întortocheată, populată de oameni bătrâni ori de moştenitori dornici să scape de vechiturile celor plecaţi la Domnul.
Case, poduri, subsoluri... Depozite de amintiri... Obiecte prăfuite, scrisori, colecţii de timbre, cărţi îngălbenite, tablouri...
Vieţi! Oamenii le vând, unii de foame, alţii din dorinţa de a-şi elibera spaţii, dar toţi au un numitor comun. Tot ce le aparţine are valoare! Valoare mare!
Şi nu este aşa! Sunt o mulţime de obiecte vechi, frumoase, interesante, dar lipsite total de datele pretenţioase ale artei. Uimit, tânărul anticar m-a întrebat, de ce? Eu cred că-i simplu. Orice ne aparţine, direct sau indirect, primeşte amprenta nevăzută a personalităţii noastre. Cu ea se deschide un mecanism sofisticat, care conţine vanitate şi speranţă. E un obiect pe care-l avem? Suntem stăpâni pe el? Atunci, lucrurile ar trebui înţelese de la sine.
Vanitatea – numai noi puteam avea aşa ceva; iar speranţa – putem obţine mult mai mulţi bani. Dar, din fericire, arta are reguli foarte stricte, împiedicând inundarea vieţilor noastre cu tot ce luceşte. Ea stă ca un judecător drept, care a decis pentru totdeauna, că doar natura e perfectă, iar operele de artă adevărate, n-au voie decât să spere. Şi printr-o selecţie riguroasă, se fac paşi mici, eliminându-se orice puseu de vanitate. Pe mapamond circulă milioane de obiecte, dar foarte puţine se pot odihni în sălile muzeelor de artă. Oricum, cred că este interesant să „călătoreşti“ printre amintirile oamenilor...
Achiziţionezi resturi de vieţi, cu care poţi reface istoria lumii. Dar oare o poţi înţelege?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu