Plimbare

Ieri m-am plimbat agale pe străzi. Eu şi singurătatea mea, pereche bizară, văzută doar pe jumătate de ochii trecătorilor.
Era soare. Un oraş se trezea din hibernare, întinzându-şi bulevardele ca pe nişte braţe amorţite. Îmi auzeam paşii, acompaniind sunetul vegetal al naturii, care-şi deschidea mugurii cu pocnete mici, ca nişte dopuri de şampanie pentru fluturi. Simţeam că se sărbătoreşte ceva, dar nu ştiam ce. Nici acum nu ştiu...
Pe străzi liniştite, gândurile mele puteau adulmeca urmele soarelui lăsate pe asfalt, prelinse pe ziduri de case ori zdrenţuite printre ramuri de copaci şi învolburări de tufe. Magnoliile păreau că înfloresc sub ochii mei, încoronate în plină zi de preoţi invizibili, slăvite prin zumzet persistent de albine, mişcate lent de sărutul binecuvântător al unui vânt uşor.
Am ieşit în Dorobanţi... Porţile uzinei de fiţe erau larg deschise. Poate le uitase aşa, vreo domnişoară cu braţele încărcate de pachete. Maşini luxoase, lipite parcă de caldarâm, sufereau în căldura soarelui, încingându-se. La terase, tolăniţi în poziţii bizare, bărbaţi şi femei stăteau parcă împietriţi. Puţini vorbeau, mulţi priveau... Se uitau pe furiş unii la alţii, apoi pe strada nemulţumitor de goală. Un câine jegos se scărpina de zor în apropierea unui vas uriaş de flori. O cerşetoare bătrână, privea cu viclenie spre orice mişcare a străzii.
- Uite-l pe ăla de la televizor!
- Care, fată?
- Ăla de la emisiunea aia...
- Nu, fată, ăla a apărut în Cancan!
- Taci din gură, că poate ne aude... Fă-te că nu-l vezi!
- Îl cunoşti?
- Nu.
Tăcere. Cele două domnişoare îşi revizuiră repede ţinutele, prefăcându-se indiferente. Cea din dreapta are unghii nefiresc de lungi, de culoarea înşelătoare a sidefului.
Un bărbat mic de statură intră grăbit, aşezându-se destul de nervos la o masă. Avea o cămaşă de mătase, deschisă uşor provocator la gât. Un lanţ gros de aur, pornea decis, în direcţia unei burţi lăsate peste cureaua de la pantaloni. Îşi aprinse o ţigară, apoi răspunse la telefonul care suna. Telefonul avea o melodie tremurată care spunea : Psihopat, psihopat...
- Hai, c-am ajuns! Nu, nu i-am văzut! Cinci mii. Păi, nu ţi-am spus că e plecat? Vineri seară. N-a semnat, bă, că ăla din consiliu a zis că un tâmpit de jurist a făcut nişte modificări. Dar se rezolvă! Care? N-ai tu treabă... Bine, bine, te aştept.
Tăcere. În uzina de fiţe se produce multă tăcere şi cantităţi uriaşe de priviri. Toate îndreptate spre maşini, ceasuri, poşete, telefoane, silicoane...
Interesant este că şi-n Dorobanţi se aud pocnete mici, ca nişte dopuri de şampanie pentru fluturi, pe care însă, din păcate cei de acolo nu le pot percepe. Şi asta, fiindcă păpuşile de cârpă ori de cauciuc, nu sunt făcute decât pentru joaca unui copil întârziat, numit Mitocănel.