Islanda

În Islanda s-au deschis porţile pământului... Foc şi cenuşă se înalţă spre cer, într-un spectacol grandios, umilind şi cea mai îndrăzneaţă imaginaţie umană.
Civilizaţia este paralizată, neputincioasă şi inutilă. Omul secolului XXI, priveşte temător spre un simplu sughiţ al pământului, recunoscându-şi neputinţa şi dimensiunea reală.
Învăţăm? Oare învăţăm? Înţelegem?
Ce? Un lucru simplu! Înveşmântat ca un cocon în ambiţii, lăcomii, răutăţi ori invidii, acest „simplu” s-a transformat în complicat, schimbându-şi forma, modificându-şi dimensiunile artificial, amăgind biata minte a omului, smintindu-l. Din fiinţă s-a făcut fiinţă superioară, din fiinţă superioară s-a făcut stăpân, dându-şi funcţii, ierarhizând comunităţi, împărţind pământul şi văzduhul...
Omul nu mai este o fiinţă! Este preşedinte, ministru, director, e doctor, inginer, prefect... Până şi în cimitire, pe pietrele de mormânt, vezi funcţii plecate la odihna veşnică, pregătite de marea judecată... „Aici odihneşte inginer Popescu”... Poate e corect, pentru că inginerul odihneşte, fiindcă omul Popescu a murit de mult...
Ce învăţăm privind vulcanul din Islanda? Ce înţelegem, dacă vrem?
Un lucru simplu!
Suntem în faţa vieţii, fiinţe egale cu leoparzii, cu vulturii, cu şerpii, cu orice vietate, fiindcă fugim la fel din faţa unei catastrofe naturale, ne căutăm adăpost, ne temem.
Şi culmea, lava, fulgerul, cutremurul sau orice sughiţ al naturii, nu vor să facă o distincţie clară, între un preşedinte şi un sculer matriţer... Între un ministru şi un şacal... Nu, domnule! Orice fiinţă întâlneşte, aplică acelaşi tratament! Oare, de ce?
Iar noi, oamenii, fiinţele „superioare”, privim cu teamă şi cu admiraţie erupţia unui vulcan. Ne comportăm ca-n faţa unui stăpân temut, recunoscându-ne în tăcere neputinţa. Dar vulcanul se va stinge cu înţelepciunea naturii, făcându-şi numai datoria de a ne aminti cine suntem, apoi totul va intra în normalitate.
Şi noi? Ne vom scutura praful de pe haine, întorcându-ne la funcţiile noastre „importante”, hrănindu-ne orgoliul care ne va duce la pierzanie.
Ce pierdem? Sensul real al acestei unice şanse – viaţa!
Se aud explozii în Islanda, se văd râuri de foc, se ridică forme de cenuşă, într-un rar spectacol de sunet şi lumină pe care nu-l poate face nici un muritor. Să-l admirăm, amintindu-ne de noi şi iubind fiecare clipă a vieţii noastre.