Concertul nr.11

"E sărbătoare. Sărbătoare mare. Simt nevoia să merg la biserică, pentru a aprinde o lumânare.
Curtea bisericii este aproape plină de oameni, veniţi cu toţii la casa Domnului, pentru închinăciune şi rugăciuni. Îmi fac cu greu loc printre cei care-mi par mult mai credincioşi decât mine, fiindcă ei ştiu să se închine la anumite cuvinte ale preotului, auzite prin difuzoarele montate în afara aşezământului. Eu nu ştiu. Îmi fac cruce când îşi fac şi ceilalţi. Nici nu prea înţeleg ce spune preotul, cuvintele fiindu-i uşor deformate de un hârâit metalic. Ajung pe treptele bisericii, înaintând cu mare greutate, prins zdravăn între umerii unui bărbat care miroase a băutură şi o femeie transpirată. Facem paşi împreună, cu senzaţia că sînt un dop prins într-un zid. Unu. Înainte. Pauză. Doi, înapoi. Pauză. Oamenii se îmbulzesc în tăcere spre uşa masivă a bisericii. Eu nu vreau decât să cumpăr lumânări. Masa compactă se clatină ameninţător. O femeie, proptită zdravăn în pragul uşii se întoarce spre noi înfuriată şi cu o voce rea, ne dojeneşte:
– Da’ ce vă împingeţi aşa, nesimţiţilor! Nu vedeţi că nu e loc?
O buclă de păr i se zguduie frenetic în vârful capului, plimbată de mişcările ferme cu care-şi completează cuvintele. Ne oprim ruşinaţi. Eu prind curaj şi-i spun că vreau doar să cumpăr lumânări. Femeia jandarm mă fixează cu ochi plini de venin.
– Şi de unde vrei să-ţi dau eu lumânări? Eşti chior? Nu vezi ce-i aici?
– Da’ tu ce stai în uşă ca un boţ? sări ca ars bărbatul de lângă mine, întinzându-şi gâtul înainte, ca un gâscan înfuriat. Biserica-i a tuturor, grăsano!
– Tu vorbeşti? atacă femeia înroşindu-se. Tu să ţii uşile bodegilor, beţivan nenorocit. Ne-ai ameţit cu mirosul ăsta de poşircă!
Slujba continua peste capetele noastre, sacadată de miluiri rugătoare.
– Ei, ce să zic, îl miroşi tu pe domnu’, interveni cu agresivitate o altă femeie. Stai acolo ca o cloşcă şi faci pe şefa...
– Da? Fac pe şefa? Vino dumneata aici, în locul meu şi dă-i mitocanului ăsta lumânări.
Mitocanul eram eu.
O altă femeie chema la ordine enoriaşii înfierbântaţi, ţuguindu-şi buzele nemulţumită.
– Linişte! Nu vă e ruşine? Sunteţi la uşa bisericii!
Cineva voia să iasă din biserică, dar părea aproape imposibil.
– Lăsaţi-mă să ies, oameni buni, simt că leşin!
– Leşină, că oricum nu cazi în înghesuiala asta, se auzi o voce amuzată în spatele meu.
Abia acum puteam vedea cine se chinuia din răsputeri să-şi facă loc spre ieşire. O femeie palidă, slabă, cu o tunsoare aspră, aproape bărbătească, dădea din coate cu disperare, împingându-şi pieptul înainte. Nimeni nu se clintea, fiecare ţinându-şi locul cu încăpăţânare, întărind astfel obstacolul femeii.
– Am nevoie de aer, continuă femeia cu un glas care se apropia cu repeziciune de o criză de isterie.
– Da’ când ai intrat ţi-a plăcut?
– Lăsaţi femeia să iasă!
– N-o lăsaţi, să se înveţe minte!
Voci venite din toate părţile, participau la aventura femeii, ignorând slujba care continua, chemând credincioşii la iubire, la bunătate, la dărnicie...
Peste umărul meu apăru o mână puternică care o prinse zdravăn pe femeie şi o smulse ca un forceps din încrengătura umană. Aceasta avea ochii holbaţi, poate din lipsă de aer, poate de uimire, cine putea şti sau ce mai conta. Am profitat de culoarul făcut de trupul femeii şi am ieşit în urma ei din pântecul vârtos al enoriaşilor veniţi la rugăciune."
Fragment din "Umbra de dincolo..."