Concertul Nr. 10

Lin, zilele trec ca nişte pagini răsfoite fără grabă. Concert de gânduri... În cartea lumii noastre sunt patru capitole distincte, numite anotimpuri. Pe calendarul neamului meu, fiecare lună e scrisă cu roşu şi negru, zile de muncă, zile de sărbătoare... Mult negru, roşu puţin... Acum e primăvară şi se apropie de noi încet, cea mai tainică şi misterioasă sărbătoare. Amestec între roşu şi negru, între moarte şi viaţă, muncă (spirituală) şi sărbătoare... Vine spre noi, Paştele! Noua şansă... Trece doar o singură dată în an peste sufletele noastre, ca mâna bătrână a unui mare înţelept, o mângâiere care ne dă fiori, amintindu-ne în miez de noapte, că există în om şi-un interior. Legendă milenară plimbată elegant printre generaţii, Învierea Domnului îşi trimite spre noi, deja, razele. Ea vine, înconjurată de şoaptele unui alai imperial, anunţându-ne că se apropie noaptea în care bat clopote mari de argint, cu sunete grave. E ca o alarmă istorică, prin care ameninţarea unei invazii ne este semnalată, o prevenire a înrobirii noastre, a pierderii ori a ratării. Îndrăznind să trecem de legendă, rămânem cu întrebări fără răspunsuri, care ne macină făina minţii fără a fi în stare să plămădim un aluat hrănitor. De fapt, ce încearcă de peste două mii de ani să ne spună această sărbătoare? Ea e cuprinsă într-o ecuaţie relativ simplă – oameni, desfrâu, trădare, moarte, înviere! Oameni suntem, desfrâu avem cât cuprinde, trădarea stă cu noi la masă, dar, încă n-am murit pentru a învia. Ce-o fi însemnând? Iisus, aducătorul iubirii este prins, umilit, crucificat. Este pedepsit, ridicat deasupra pământului, bătut în cuie, cu braţele larg deschise... Dar dacă trecem de imagini şi vedem cu totul altceva? Iisus e Fiul lui Dumnezeu, dar e şi puţin Om... El a fost omorât pe o cruce, simbol al verticalului unit cu orizontalul. Mai exact, al totului. Rotind o cruce, cuprinzi în ea, toate punctele unui spaţiu. Iisus a fost ridicat de pe pământ, chinuindu-se deasupra oamenilor obişnuiţi... El este aşezat între cer şi pământ, loc de unde-i cere Tatălui iertare pentru oameni şi ajutor pentru El. Iisus uneşte cerul cu pământul... El e Aducătorul, Deţinătorul şi Învăţătorul care transmite mesajul divin. Şi care e acela? Iubirea! Iubirea de ce? Fiindcă bărbaţii iubesc femeile şi femeile iubesc bărbaţii. De ce-ar mai bate clopotele pentru un lucru atât de cunoscut? Oare ceea ce fac oamenii între ei nu este iubire? Trebuie ea să conţină şi soacra şi vecinul? Şi livada şi fluturele, pietrele, apele, stelele, vântul, zăpada, luna... Şi atunci, ce mai rămâne din disperarea pentru o plasmă, o poşetă, un Ferrari? Unde să încapă toate astea, când biata minte a omului este ademenită de luminile artificiale ale Mall-urilor? Pe ce raft se poate pune nisipul ori marea? Şi la ce preţ, mă rog? Se fac reduceri? Păi, cum să rupi gura prietenilor cu o rază de soare? E gratis şi e accesibilă tuturor... Cum să iubeşti ceva atât de la-ndemănă, zău aşa? Cum să-ţi traduci astăzi cuvântul iubire, când te arunci în înspumate vise cu un contur de telefon mobil, pândind reclame, oferte, firme, jocuri, tânjeşti după tocurile înalte ale femeilor de unică folosinţă, asculţi până la extaz muzica acestor vremuri, numită ţâţe-buci, ţâţe-buci? Iubeşti, înfigi cuţitul în amantă, dai foc garsonierei în care ai fost înşelat, sorbi înroşindu-şi limba, cafea în Dorobanţi, tunezi motoare... Totul cu frenezie, cu patimă... De ce bat clopotele? Şi totuşi, la început a fost cuvântul... Iar noaptea în care plouă peste noi cu raze de lumină, ne spune-n şoapte ascunse că acel cuvânt a fost Iubirea! Că ni s-a dat la toţi, în mod egal, urmând s-o dăruim la rândul nostru. Prin zâmbet, printr-o stea ori printr-o simplă mângâiere, mană căzută peste noi de pe crucea care rotindu-se, reprezintă Totul! Opreşte-te puţin! Întoarce-te cu spatele la rafturi şi priveşte cu lăcomie pe fereastră. Ascultă! În depărtare, bat clopote mari, de argint.