Concertul Nr. 9

Întotdeauna mi-a plăcut să stau departe de treburile cetăţii. Să privesc, încercând să înţeleg procesul complicat prin care un organism viu, cu respiraţie grea sau vioaie, străbate căile întortochiate ale timpului. Am comparat societatea românească cu o colonie de viermi care se mişcă neîncetat sub stratul gros al civilizaţiei, nereuşind să străbată distanţa când mare, când mică, dintre normal şi anormal. N-am înţeles însă niciodată, de ce nu reuşim să depăşim un minim prag al decenţei, să ne disciplinăm cât de cât, să devenim o comunitate vertebrată, cu mişcări fireşti, controlate de conştientizarea firească a faptului că suntem totuşi o sumă de indivizi. Fiecare exemplar este plin de calităţi, nelipsit însă şi de defecte. Inteligenţa este rotită pe ADN-ul acestui neam, spiritul practic, prezent, credinţa existentă, omenia o găseşti pretutindeni şi totuşi... Ceva nu se leagă! Se porneşte înainte, se stă apoi puţin pe loc, după care, începe divizarea. Ţăndări se face totul! Iar se unesc oamenii, formând familii, comitete de bloc, asociaţii, fundaţii, partide, pline de bune intenţii, de vise, de nevoi, toate necesare, vitale chiar, dar guvernate de blestemul dezbinării. De ce? Sigur s-a pierdut ceva! Zalele care unesc piesele. Legătura... Liantul... Ceva ne rupe unii de alţii... Mai nou, a apărut în societatea noastră, o ghilotină cu miros de hoit, care decapitează deja categorii, fără a mai avea răbdarea de-a ucide bob cu bob. Pe lama tăioasă şi plină de pete sângerii, scrie cu litere negre, Ucid nesimţiţi! Şi pe butuc sunt puse laolaltă, o mulţime de capete încărunţite, care poartă numele colectiv de pensionari! Acum, ei sunt nesimţiţii! Pentru că există, pentru că ne încurcă, pentru că trăiesc prea mult, pentru că se mişcă încet, nu produc, ba mai mult, pentru că mănâncă! Ne ucidem bătrânii! Ne ghilotinăm trecutul... Suntem nebuni! Un popor care nu-şi protejeză copiii şi bătrânii, nu-şi merită locul pe harta lumi. La adăpost de toate relele istoriei, au fost mereu şi prioritar duşi, bătrânii şi copiii! Noi îi condamnăm pe primi, urmând fără doar şi poate, să ne decapităm urmaşii. Deja, prin incultură, procesul a început... Ce se întâmplă cu noi, Doamne? De ce am ajuns atât de incapabili, încât să nu putem respecta şi însenina vieţile celor care au vegheat asupra noastră? Cum acceptăm ca părinţii şi bunicii noştri să fie făcuţi nesimţiţi, fără ca furia să ne întunece minţile? Privim vinovaţi, umilirea şi crucificarea propriului nostru trecut, fără a împiedica o nouă crimă înfiorătoare, de care mai devreme sau mai târziu, va trebui să dăm socoteală! De ce nu facem zid de netrecut, în jurul valorilor, lăsând pe orice nefericit chinuit de complexe să ne murdărească operele noastre de artă. Naive ori rafinate, portretele părinţilor sau cele ale bunicilor, conţin amintirile, trăirile, culorile sufletelor noastre. Ei suntem noi, uşor modificaţi, iar prin umilirea şi înjosirea lor, ne mânjim cu cele mai scârboase noroaie. Neputinţa lor de a se apăra ne va ajunge pe toţi, meritându-ne amara cupă a trădării. Unde şi când, ne-am pierdut, Doamne, demnitatea? Cum de nu mai suntem în stare să ne apărăm proprietatea? Fiindcă, cu ruşine îţi mărturisim Doamne, că suntem conştienţi de faptul că părinţii sunt ai noştri şi numai ai noştri, trunchiuri cu rădăcini adânc înfipte în pământ, pe care astăzi, prin indiferenţă, îi lăsăm pradă drujbelor cu dinţii strâmbi. Şi mai ştim, Doamne, că fără ei, pământul acesta va fi pustiu, nivelat de vânturi dezlănţuite şi nebune... Iar noi, orfani murdari şi sărăciţi, vom bate pe la uşi străine, cerşind o bucată de pâine, un sfat, o mângâiere, pe care nu le vom mai primi niciodată, cu dragoste... De ce, Doamne? Eu mă retrag, stând departe de treburile cetăţii... Privesc, încercând să înţeleg procesul complicat prin care un organism viu, cu respiraţie grea sau vioaie, străbate căile întortochiate ale timpurilor... Dar în tăcerea mea, eu îmi iubesc şi îmi respect părinţii, ştiind că-mi sunt averea care trebuie bine păzită. Şi-Ţi mulţumesc Doamne, că încă îi mai am! Prin ei, puterea-mi este mult mai mare, eu devenind legătura dintre trecut şi viitor, om întreg, fiu şi părinte, cumpăna care ţine în echilibru, un neam... Şi totuşi, dacă cineva ar îndrăzni să-mi facă părinţii nesimţiţi, l-aş lovi fără milă! Nu-mi lipseşte, decât ceva care să mă facă să reacţionez la fel, în apărarea oricărui bătrân întâlnit pe stradă... Dar ce? Poate seva care circulă prin întregul Copac, cea care hrăneşte şi face să existe, cu nume rostit în şoaptă şi cu jenă – dragostea de ţară şi de neam... Când iubeşti eşti mândru de ceea ce tu iubeşti!... Oare nu mai iubim? Atunci, din păcate, trebuie să divorţăm de naţionalitatea noastră şi să lăsăm să se aleagă praful de tot... Să devenim beduini nomazi, în deşertul adormirii noastre, povestind din când în când în jurul focurilor cu care vom rămâne în suflet, despre o ţară cu păduri mari şi umbroase... O ţară de legendă, peste care noi am lăsat să coboare o ghilotină care ne-a decapitat fiinţa naţională... Vom fi trupuri murdare, fără cap... Dezgustător! Îmi cer scuze, pentru acest concert bizar, în care instrumentele au luat-o razna, dar din păcate, îl aud şi eu, tot atât de bine ca şi tine. Şi tare ne mai deranjează auzul fin al sufletelor noastre...