Vrăjitoarea

Stă în mijlocul drumului, privind cu viclenie. Ochii-i de smarald, strălucesc la intervale scurte, pe sub pleoapele aproape uscate. Aşteaptă. Liniştea din jur, pare viaţa cuprinsă de teamă, încremenită în uimire. E tot ce o poate enerva mai mult, pe vrăjitoare. Ea nu suportă liniştea...
Se roteşte lent, căutând cu lăcomie orice formă de mişcare. O pasăre, o frunză, o pisică, un om. Nimic. Totul pare împietrit într-o armonie speriată acum de veninul privirilor ei.
Printre florile de iasomie, viaţa îşi ţine respiraţia, sperând că-n căutările ei, vrăjitoarea n-o va descoperi. Dar o steluţă mică, albă şi plăpândă, prinsă efemer de verdele unei crenguţe, strănută, răspândind un miros îmbietor.
Vrăjitoarea întoarce iute capul, rânjind. Se apropie de tufa răsfirată, adulmecă, apoi prinde între degetele-i murdare, pata albă. O striveşte cu bucuria unei descoperiri, certificându-i-se că aici e viaţă...
Face patru paşi, aşezându-se din nou în mijlocul drumului. Îşi freacă palmele de bucurie. Cuprinde totul cu o privire rea, apoi începe să se învârtă. Încet, încet, după aceea din ce în ce mai repede, mai nebuneşte, mai ameţitor. Vrăjitoarea aruncă peste lume, vorbe cu tâlc, aducătoare de nelinişti, de dezbinări, de boli ori de disperări. Se roteşte din ce în ce mai tare, lepădând până şi din poalele fustei, roată de praf cu particule de ură. Râde, arătându-şi dinţii stricaţi de muşcăturile hulpave din stârvuri. Ochii-i privesc aiurea, plecând fiecare în direcţii diferite, căutând cu lăcomie, orice mişcare.
Vrăjitoarea vrea tot! Cu mintea îmbibată în zemuri tari, obţinute din fermentările furioase ale zahărului cu cereale ori cu fructe, vrăjitoarea hăhăie satisfăcută. Ea ştie, că răspândind cât mai profund dezordinea, poate stăpâni mult mai lesne, pământul.
Drumul în mijlocul căruia stă, trece pe lângă casa mea, a ta, a noastră. Trece acum... Fiindcă, dacă vrăjitoarea nu este oprită, vârtejul ei nebun va spulbera copacii, tufele de iasomie, casele, lăsându-ne pribegi.
Pe vrăjitoare o vezi şi tu, o văd şi eu, dar nu ştim încă cum poate fi oprită, alungată din vieţile noastre care se vor tihnite.
De ce oare, sufletele vândute nu suportă liniştea? Poate fiindcă doar ea, ar lăsa să se audă urletele înfiorătoare ale celor plini de ură...