Mergeam pe stradă şi mă întrebam cine sunt eu. Un ochi! Asta sunt. Nici măcar doi! Dar oare aş mai avea nevoie de încă unul pentru a vedea tot ce mă înconjoară? Oricât de tristă pare în aparenţă viaţa, eu sunt un optimist şi o iubesc. Îmi place. Ce? Nu ştiu, dar tot aştept de la fiecare zi, răspunsul la această întrebare. Simt că stau într-o antecameră şi aştept. Nu mi-a venit rândul de a intra în audienţă la oracol, dar uşa lui se tot deschide şi-n ochiul meu pătrund scurte imagini ale lumii. Puzzle misterios pe care încerc să-l descifrez, adunând răzleţe piese colorate. Dar este atât de mare...
Merg prin soarele nemilos al zilelor de vară. Calc cu picioarele pe asfaltul moale, iar mintea-mi pleacă uşor spre deşert. Dune, unduitoare dune, miros de nisip fierbinte, cer. Urlet de cămile, saharaui arşi de soare, aspri şi înăspriţi de furtunile năpraznice ale deşertului. Pribegi.
Mă gândesc cum facem chiar acum, împreună, în acelaşi sens poate, cu aceeaşi cadenţă, paşi. Ei în deşert, eu pe această stradă, un englez prin Londra, un spaniol la Madrid, un danez, un rus, un tailandez, un japonez, dar şi un nepalez... Puncte vii, deplasându-se în acelaşi sens, în acelaşi timp, ca nişte insecte ale aceleiaşi colonii, rotite precum limbile orologiilor pe cercul pământului. Păşim fără a lăsa urme adânci, urmaţi de alţii, urmându-i pe cei dinaintea noastră. Mă întreb cum arătăm de undeva de sus, din înaltul cerului, mogâldeţe în mişcare, unele într-un sens, altele în altul, haos de paşi, ţesătură fără sens pentru minţile noastre. Un ghem care îmbracă ghemul pământului, acoperindu-i goliciunea cu paşi omeneşti, şovăitori, neputincioşi...
Fragment din romanul Umbra de dincolo...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu