Mă privea printre lacrimi, căutând în vorbele mele, salvarea. Niciodată nu am bănuit că-n această femeie poate fi atâta frământare, atâta teamă, un astfel de chin. Ce exces de luciditate! Nu înţelegeam pentru ce se supune unei torturi atât de profunde, de unde îi pot veni astfel de gânduri, unei femei care avea puterea să te ridice, de câte ori te prăbuşeai. Eva avea darul de a te linişti, de a te face să vezi lumea frumoasă, de a construi din apă şi vânt, imperii ale fericirii. Am înţeles totuşi, că Eva te ridica, coborându-se pe sine, încărcându-se cu balastul ce o cufunda în nisipuri mişcătoare. Acum, pentru prima oară, Eva striga după ajutor. Avea nevoie de ea – neomenesc de puternică – tocmai pentru a ne susţine şi a ne salva pe noi. Eva se temea de suferinţa pe care o cunoştea foarte bine, preluată pe umerii ei firavi, de la mine, de la tot ce o înconjura, de la durerea lumii. Şi totuşi, Eva simţea. Poate rămăsese ultima fiinţă nedivizată, fiindcă noi, ceilalţi eram făcuţi ţăndări, sparţi în milioane de cioburi de oglindă, ce se mai ţineau împreună doar prin limitele trupurilor noastre. Eram nişte saci plini cu cioburi de oglindă, care-şi recunoşteau cu disperare vechea formă, doar din fulgerătoare întâlniri cu raze de lumină. Nu Eva căuta Omul, ci noi toţi o căutam pe ea, ostenind-o peste măsură.
Am strâns-o în braţe, protejând-o doar de frigul nopţii, fiindcă numai de atât eram în stare, ducând-o acasă, într-un acasă, de unde nu mai voiam să plece niciodată. A adormit, ca un copil pedepsit pe nedrept, suspinând pentru păcatul lumii.
Fragment din romanul Ademenirea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu