Citeam enorm. Ajunsesem chiar la performanţe, la obsesii. Pentru o carte eram în stare să sufăr de foame, de frig, de singurătate, de orice. Reuşeam cu încăpăţânare să-mi achiziţionez titlurile dorite, de multe ori, umilindu-mă, dar sperând în sinea mea, că voi plăti toate aceste poliţe grele prin descoperirile pe care urma să le fac, după înţelegerea cărţii. Ani din viaţă. Ani lungi, care nu se vor mai întoarce niciodată, erori. Desigur, am învăţat enorm, jucându-mă cu „elementele” cunoaşterii teoretice. Dar schimbările nu se produceau, eram doar un simplu om, care ştia să vorbească aproape despre orice. Răsplata ? Impresionam. Un specialist în genelatitate... Dar atât. Dacă la început numai asta-mi doream, cu timpul, am înţeles gratuitatea acestei recompense şi mi-am dorit mai mult. A început adevărata competiţie. Voiam să ştiu pentru mine. Aici, am fost învins.
Tăcu, sorbind liniştit din ceaiul fierbinte. Privea pe fereastră nostalgic.
– Uite, era într-o seară de decembrie. Mă plimbasem prin parc singur, ducând în minte, un furnicar de întrebări. Era o pâclă vâscoasă, tainică, care-mi dădea fiori. Mă întrebam la ce bun atâta cunoaştere, dacă mă tem până şi de aleile ascunse în aburul ceţii. Nu mă jenez să-ţi spun, că mi-a fost atâta teamă, încât am fugit, pur şi simplu, din parc. Atunci, am avut totuşi puterea să-mi folosesc umorul, imaginându-mi cum arăt, alergând de frică pe aleile pustii, dar cu o imensă bibliotecă în cap, incapabilă să-mi dea ajutor. Mă vedeam cu un cap uriaş, învelit grijuliu în căciulă, ocrotit de frig. M-a iritat gândul că eu aveam din exterior, grijă de biblioteca mea mobilă, iar ea, se zguduia speriată, alături de mine, fără a mă linişti măcar. Când am ajuns aici, acasă, epuizat, m-am aşezat pe acest fotoliu în faţa ferestrei, precum bunica ta în noaptea de ajun – îmi făcu vesel cu ochiul – şi ca printr-o minune a început să ningă cu fulgi mari, uriaşi, ce-mi păreau lacrimile îngheţate ale lui Dumnezeu. Aveam impresia că plânge pentru eroarea mea, a noastră, a tuturor. Atunci am înţeles că pentru mine, drumul cunoaşterii prin labirintul cărţilor, se încheiase. M-am speriat, fiindcă altfel, nici nu prea mai ştiam să gândesc, obişnuindu-mă în ani, să raportez totul la ceea ce citisem, aducându-mi în ajutor, autori şi titluri. Ştiam să caut şi să exist numai prin cărţi. Atunci, pentru prima oară, am privit cu adevărat, fulgii de nea. Aveam mintea goală, sau mai bine zis, golită de disperare.
Fragment din romanul Ademenirea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu