Ziua cea mare a venit! La orele douăzeci şi unu, începea cea mai neobişnuită licitaţie.
Nu se făcea la club, ci într-o sală mare a unui pretenţios cazinou, loc de desfrâu financiar, de lux şi de răsfăţ. Ca într-o arenă, dar capitonată în catifele grele, luminată cu candelabre de cristal, poleită cu aur şi ascunsă în spatele unor uşi impunătoare, urma să se împlinească năstruşnica idee a lui Matei.
Toată ziua am fost agitat. N-aveam astâmpăr... Ba mă gândeam la bani, ba la personajul pe care-l licitam. Când plănuiam să-mi cumpăr pantofi, plăcintă, două, trei cămăşi, când o cercetam pe Zulnia să văd dacă nu mi-a scăpat ceva.
Ideea unei sume de bani venită spre mine, fără a şti exact cât, îmi înfiebânta mintea, sfârâind prin dorinţe, care mai de care mai îndrăzneţe. Nu eram un risipitor, un cheltuitor, dar nici nu ţineam deloc la bani. De multe ori în viaţă, m-am ruinat prin gesturi originale, neînţelese de cei din jur. O dată, am cumpărat un pian! L-am cumpărat pentru o tânără femeie, care-mi povestea visul ei neîmplinit de-a cânta. Nu voia să dea concerte, să fie aplaudată ori să-i apară numele pe afişe. Voia să cânte pentru ea, să se umple de minunăţia sunetelor, să interpreteze aşa cum simţea ori cum aştepta să vină spre ea, muzica. În copilărie îşi făcea din carton claviaturi de pian şi ascultând la radio diverse simfonii, interpreta şi ea alături de mari pianişti, concerte. Mi-a plăcut mult ideea, dar şi femeia. Într-o zi, s-a trezit cu mine la uşă, cu un pian. Mă privea cu uimirea Zulniei de azi... N-a concertat niciodată, dar mâinile ei se transformau în aripi de ânger deasupra clapelor de ivoriu, cântând pentru ea, cântând pentru mine, în pauzele în care nu ne iubeam.
Tot ei i-am cumpărat buchete uriaşe de flori, pe care le primea cu sfiala Zulniei de azi... Am învăţat-o principiile libertăţii, fără să ştiu că sunt un biet profesor plin de teorii şi că ea v-a învăţa atât de bine, încât să poată deveni cu adevărat, o fiinţă liberă, până la urmă, găsindu-şi puterea de a se dispensa chiar şi de mine. Tocmai de mine... O Goenlandă...
Trecutul. Amestec dureros de amintiri încurcate haotic printre vise, cuprins între zâmbet şi regret, cu sunet de oftat şi cu miros tomnatic...
Orele treceau, iar eu mă plimbam nerăbdător prin cameră. Manuscrisul stătea într-o mapă de culoarea indigoului, cu margini aurii. Matei mi-o dăduse, spunându-mi că se ocupase personal de întreaga regie a licitaţiei, urmărind în detaliu fiecare scenă. Se înscriseseră douăzeci şi unu de bărbaţi în cursa pentru Zulnia. Patruzeci şi două de urechi îşi vor ascuţi auzul, pândind cu lăcomie fiecare cuvînt, două zeci şi una de minţi îşi vor deschide porţile imaginaţiei, însoţindu-mi personajul pas cu pas.
Chiar dacă nu-mi găseam locul, în suflet eram totuşi liniştit. Femeia mea era perfectă! Avea tot ce-şi putea dori un bărbat. Mai neplăcut era că şi eu eram bărbat şi-n sinea mea mi-o doream numai pentru mine... Dar, arta cere sacrificii... Şi chiar asta simţeam! Că duc un miel la tăiere... Începeam să-l înţeleg pe Avraam...
Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu