După întâlnirea cu Anda Panait, îndrăzneala mea de-a o alcătui din mici istorii pe Zulnia, începu să se clatine. Ce ştiam eu, om singur, cu experienţe incomplete, despre colcăiala din sufletul unei femei? Nici măcar cu al meu nu descurcam... Îi puteam da forme, culori, straie, dar infernala maşinărie interioară, nu i-o puteam reda. Nu înţelegeam de ce această fiinţă, caută necontenit o mângâiere, ce gol din sufletul ei trebuie umplut cu şoapte, unde vrea să-i ajungă privirea, atunci când, până şi răsăritul de soare e mult prea aproape? Femeia dăruieşte, dar oare ce vrea-n schimb? Din ea izvorăşte iubirea şi viaţa... Ce-i poţi întoarce? Sincer, eu cred că, nimic! Şi totuşi, ea caută, aşteaptă, cere ceva într-un limbaj necunoscut... Iar atunci când nu găseşte, apare din sufletul ei, o Anda Panait, cu rîs strident şi cu măscări şoptite la ureche. O fiinţă care se-nchide undeva, şi-n singurătate plânge şi se chinuie...
Aşa o fi fost şi Zulnia mea sau a lui Matei? De fapt, Zulnia noastră? A noastră? Ideea mă cutremură! Nici în gânduri singuratice nu trebuia să împart cu prietenul meu, personajul de care acesta avea nevoie.
Eram un simplu executant al unei opere, care nu trebuia să aibă decât grija de-a construi ceva unic, irepetabil...
Scrisul este foarte periculos! Fiindcă, tot ce faci este în orb. Un pictor poate atinge pânza, un sculptor poate mângâia formele lucrărilor lui, un compozitor ascultă, dându-ţi armonia sunetelor... Dar un scriitor, îţi dă... numai gânduri! Cu ele, cititorul trebuie să vadă, să simtă, să trăiască, să adulmece, să călătorească.
Iar pe un scriitor, nu trebuie să-l simtă nimeni atunci când i se citesc cărţile, el nu poate arăta că este prezent alături de cititor, consumând fraudulos, păgubindu-l pe acesta de stări, de trăiri, de imagini. Scriitorul poate împărţi ilegal cu tine, ceea ce ţi-a dat... Şi poate împărţi nedrept, luând mult, lăsându-ţi puţin, dacă ştiinţa ţi-e limitată. Dar poate fi şi invers...
M-am înhămat la o treabă extrem de grea, dacă nu chiar imposibilă. S-a glosat atâta despre prăpastia dintre sufletul femeii şi acela al bărbatului... Cum voi putea eu plămădi o femeie, ba încă una arhetipală, esenţială?
Aparţinând unor populaţii funciarmente diferite, cum ar putea să comunice cu adevărat, un bărbat şi o femeie, chiar dacă vorbesc aceeaşi limbă şi dacă aparent sunt o singură specie. Oare degeaba, înţelepciunea populară arhaică îi consideră oameni numai pe bărbaţi, în timp ce femeile li s-ar asemăna doar, fiind în realitate, alt fel de entităţi?...
Şi uite aşa, bat câmpii, alunecând pe zăpada acestei ierni, fugind de fapt de ideea că aş putea să vreau şi eu să trăiesc puţin cu Zulnia! Sunt nebun!
Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu