Gânduri. Simt nevoia să pun ceva în locul acestor frământări – vane picături de frumos, scame de speranţă. Mă zbat între graniţele trecutului şi cele ale viitorului, simt răceala unui lanţ care mă ancorează într-un prezent strâmt, iluzoriu, tăvălit în inexistenţa lui. Sunt şi nu sunt, exist şi nu exist, privesc şi nu văd, strig şi nu aud, mă clatin şi refuz să cad. Ceva indefinit mă îndeamnă să alerg. Dar nu să fug ! Să alerg, desprinzându-mă de toate spaimele, eliberându-mă de rele, dar nu să fug de viaţa ce-şi continuă spectacolul vremurilor.
Singurătatea, o ultimă regală a putinţei ! O ultimă gară, care mai permite oprirea spre iad. Să mai ai puterea de a fi singur, să ai curajul de a te suporta, a şti să trăieşti printre oameni, rezervându-ţi dreptul suprem la divina linişte a singurătăţii.
Singurătatea înseamnă poate, întâlnirea cu tine, o oglindă nemiloasă întoarsă spre sufletul tău, developare dureroasă, ce descoperă fisurile prin care se scurge veninul, oferind banca acuzaţilor în durul proces de conştiinţă. Când ai curajul de a fi singur, în ţara nimănui, acolo unde minciuna nu-şi află domiciliul, realizezi că nu ai unde fugi prin haţişul cuvintelor şi …. vezi! Te scufunzi în adâncurile fiinţei tale, te sufoci în duhoarea pucioasei pe care nici nu bănuiai că o emani, te tângui şi gemi, te zbaţi căutând cu disperare, o boare, un sprijin, un semn. Şi atunci, când speranţele par pierdute, vine clipa clipelor, intervalul fără nume, bucată de spaţiu fără timp, care opreşte procesul în loc, schimbând sensul tuturor facerilor, dând o unică şansă pentru a îndrepta trecutul. Trecutul din adâncul tău, căci trecutul lumii nu poate fi schimbat, fiindcă nu poţi avea puterea de a-i aduce, în aceeaşi boxă a acuzaţilor, pe toţi ce ţi-l conţin. Eşti tu, scurs prin clepsidra destinului. Vezi şanse şi ratări, paralele nebănuite, pe care le credeai intersecţii, greşeli generatoare de dezastre, toate înlănţuite într-o ţesătură misterioasă. Eşti ridicat în clipa clipelor, deasupra văzutelor, în tărâmul nevăzutelor, îţi este dată şansa de a-ţi înţelege, micul rol, în marele proiect. Ai dreptul la un ultim botez, curăţător de păcate, ai dreptul de a reveni printre oameni, albit înlăuntrul tău, purtător al unei platoşe de argint.
Sunetul nisipului din clepsidră, în unduitoarea lui scurgere, te întreabă: vezi, Omule?
Imagini timide apar, surprinzătoare prin inocenţa lor, desluşeşti cu uimire, tandreţea începutului. Eşti Tu – curat şi bun, martor însetat la spectacolul vieţii – percepi simfonia culorilor, mlădierea naturii, miracolul mişcării, surâsul. Descoperi lumea, aşa cum ţi-a fost dată. Graniţele vieţii, corespund pentru tine, cu limitele paşilor tăi; modelul general uman se confundă cu cei ce-ţi apar în proximitate. Inveţi fără a şti că o faci, imiţi, încercând să exişti printre oameni. Puţini sunt cei ce se apleacă peste necunoaşterea ta, mai puţini sunt aceia care ştiu să-ţi explice. Paşii nesiguri dispar, pătrunzi mecanic, într-o lume dinainte conturată. Pentru tine, este normalitatea, este viaţa pe care o traieşti, fără a pune prea multe întrebări. Şabloane şi măşti. Gânduri....
Fragment din romanul Ademenirea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu