Au trecut zile, au trecut nopţi fără ca ceva să se întâmple. Nu vedeam pe nimeni, nu vorbeam aproape cu nimeni, mergeam pe străzi pustiită, zăboveam prin parcuri cu mintea golită, aşteptând. Serile mi le petreceam pe terasă, privind înstelarea cerului, întrebându-mă cu teamă şi cu timiditate, care dintre Luceferi este al meu. Luceafărul-de-Seară sau Luceafărul-de-Noapte, Luceafărul-Ciobanilor, Luceafărul-cel-Mare-de-Miezul-Nopţii sau Luceafărul-cel-Frumos din constelaţia Lirei, steaua Aldebaran din constelaţia Taurului, numită Luceafărul-Porcar sau poate Hyperion, Luceafărul-cel-Mare-de-Noapte, pe care în sinea mea mi-l şi doream. Despre Hyperion se spuneau multe. Ba că este unul dintre cei şase titani, fii ai lui Uranus şi ai Gaiei, ba fiul lui Helios cu Selene, sau că e Soarele de Noapte – felurite plămădiri mitologice, toate menite a uni cerul cu pământul, lumina cu întunericul, extreme cărora prin Hyperion, li se dăduse şansa să se contopească, oferind acestei existenţe, miezul întregii firi. Străinul pe care-l iubeam, avea întunericul păstrat printre pleoape, eleganţa soarelui, paloarea lunii, trăinicia pământului, inefabila taină a văzduhului... Dar mai avea şi cutremurătoarea povară a purtătorului de lumină... Mă întrebam nedumerită, cine sunt eu, simplă femeie venită de nicăieri, aleasă şi înconjurată de entităţi nebănuite, aşezate până mai ieri, în poveşti. Ce din mine le activase, deschizându-le porţile realităţii, poftindu-le în mintea şi în viaţa mea? Banii, plecarea, mahalaua, personajele triste, apariţiile fantomatice, piatra, luxul, iubirea, elemente prăvălite peste liniştea pe care o visam, aruncate de o mână nevăzută, ca pe nişte zaruri cu miză incertă.
Fragment din romanul Triunghiul nebunelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu