Iar eu, ca să-mi spăl mintea de păcat, m-am pedepsit întorcându-mă la Platon. L-am luat frumuşel în braţe, m-am aşezat confortabil lângă fereastră, în fotoliul meu preferat şi am încept să citesc, învârtindu-l în mintea mea, ca pe o gânganie necunoscută. E greu să înţelegi, atunci când eşti „filosof“ de ocazie... Dar nu mă dau bătut...
Am ajuns la arhicunoscutul „mit al peşterii“... Ăsta-mi place, pentru că-l pot vizualiza cu ochii minţii. E simplu. Se nasc câţiva oameni într-o grotă. Să spunem, cinci, şase... Cresc, în semiobscuritate... Se maturizează, cunoscând „lumea“ doar ca pe o umbră pe pereţii reci. Dar au şi un foc în spate! Obligatoriu! Pentru ei, viaţa, existenţa, adevărul sunt nişte forme proiectate pe piatră. Nimic mai mult şi nimic mai real. Însă unul dintre aceşti oameni, iese din peşteră şi vede! Se întoarce, aproape orbit de lumină şi de mirare. Le povesteşte celorlalţi, că undeva există o altă lume, că toate formele pe care ei le cunoşteau, nu erau altceva, decât umbrele acelor lucruri. Cei din peşteră îl fac nebun, desigur, însă el nu mai poate trăi fără o fugă, două în acea lume.
Cam aşa e şi cu sensibilul faţă de inteligibil. Totuşi, filosofii ăştia nu şi-au ales prea bine termenii, pentru că fără să vreau, mintea-mi tot fuge spre utilizarea obişnuită a cuvântului sensibilitate, şi spre cuvântul inteligibilul, care nu e altceva în vorbirea curentă, decât „uşor de înţeles“, „accesibil“... Şi numai aşa nu e, domnule! Este definită ca „sensibilă“, lumea brută, ghidată de simţuri, cu grăsani care râgâie după trei mici şi o bere, iar „inteligibilă“, tocmai acest forceps al minţii, care trage o idee din capul meu, provocându-mi incertitudini dureroase. Şi nici nu vreau să întreb pe nimeni, pentru că n-am încredere. De ce ar înţelege altul pentru mine? Hai, înapoi în peşteră... Oare or fi stalactite şi stalagmite? Dacă da, oamenii lui Platon, din peşteră, ce-or fi gândit că sunt? Aşa, deci, iată diferenţa dintre realul nostru şi cel al grupului ghemuit în peşteră...
Tot aşa o fi şi cu „lumea de umbre“ în care trăim noi? Adică, luăm drept real, ceea ce este o copie a „lumii de lumină“? Dacă da, am încurcat-o! Totul se reflectă, deci, totul există! Unde? Acolo sus, spre raza puterii noastre de înţelegere... Chiar aşa, de ce ne trimitem oare, automat gândurile spre cer, atunci când vrem să raportăm ceva la bine? Aşa o-m fi fost învăţaţi... Peretele peşterii noastre o fi acela... Cerul... Asta înseamnă că focul este în direcţia opusă, adică jos, în adâncuri, acolo unde pentru noi se găseşte iadul... Gata, gata, că mă doare capul! Încep să o iau razna. Omul? Fiinţă cu faţa la perete! Chiar la colţ!
Fragment din Filosof de ocazie, roman în lucru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu