Am ajuns acasă târziu, când ziua se-nbina cu noaptea, împrumutându-şi una alteia formele pământului. Luminile erau aprinse şi se auzeau colinde. Mirosea a vanilie şi a aluat copt. Irina era în bucătărie, ocupată până peste cap cu pregătirile mesei de Crăciun. Am schimbat câteva vorbe, în timp ce mi-a pregătit în grabă ceva de mâncare, apoi am plecat în camera mea, aşteptând căderea nopţii magice.
Niciodată pentru mine, Crăciunul nu a însemnat un brad împodobit şi daruri puse sub ramurile lui. Totdeauna, jocul acesta a fost decorul unei uriaşe mărturii care a străbătut istoria, însoţită de miros de cetină şi sunet de clopoţei. Noaptea în care s-a născut Mântuitorul... Copilul sfînt, apărut pe lumea asta, într-o iesle săracă! De când eram copil, Crăciunul mi-a vorbit într-un limbaj al semnelor, lăsându-mă să înţeleg din an în an mai mult. Ăsta a fost adevăratul cadou pe care l-am preţuit cel mai mult. La început, cuprins de milă, mă întrebam cum putea Dumnezeu să-şi lase Fiul să se nască în sărăcie? Crescând, am înţeles... Lumea aceasta, oriunde te-ai naşte, e săracă... Au venit cei trei magi, cu daruri alese, să se închine Pruncului sfînt... Ei reprezentau cunoaşterea secretelor din lumea noastră şi înţelepciunea care se închină în faţa puterii lui Dumnezeu. Naşterea unui copil este un nou început... Moartea a câtorva mii de prunci, omorîţi din ordinul lui Irod, sacrificiul teribil prin care se încearca împiedicarea sosirii mesajului divin. O paralelă între cer şi pământ. Lumea săracă a oamenilor, mustind de sânge nevinovat şi de lacrimile dureroase ale neputinţei, iar cea de sus, luminată de o stea, curată, liniştită, darnică şi bună. Mie, cel puţin, noaptea de Crăciun, atunci când oamenii se veselesc, îmi pare că de fapt, e prima jertfire a lui Iisus. El este aşezat în sărăcia lumii noastre, vânat de fiarele pământului care-l caută ucigând totul în jur, ascuns cu dragoste şi teamă, de o Fecioară şi-un om bun... Este o noapte cumplită, de un dramatism dus până la paroxism, o rupere de cer, o reaşezare a unei fărîme divine în trup de carne, pentru contaminarea omului pierdut de esenţa genezei sale. Venită din lumea fără de timp a lui Dumnezeu, iubirea, fiindcă de ea este vorba, îşi caută drum şi acum, după mai bine de două mii de ani, spre sufletele noastre. Dar pământul e negru... Şi n-o primeşte uşor, ridicând în calea ei milioane şi milioane de piedici. Totul a fost răsturnat, pentru ca mintea omului să nu pătrundă spre adevăr... Drama a fost înlocuită de comedie... Se rîde, se cântă, se danseză... Se fac daruri din cele mai scumpe, mesele gem sub greutatea tipsiilor pline... Se spune în cor că s-a născut Mântuitorul, apoi, cu gurile pline de cărnuri, clămpănind, oamenii desfac cutii pline de cadouri, veseli şi fericiţi, de parcă li s-ar cuveni... Primeşti, când meriţi, dar speculându-se iubirea dintre părinţi şi copii, dintre bărbat şi femeie, ea este întinsă de o mistrie nevăzută, pe orizontală. Noaptea magică este tocmai iubirea verticală, venită de sus, pentru a se întoarce tot acolo... Este o noapte liniştită, în care se cugetă profund, la cine am fost până la douăzeci şi cinci decembrie şi cine vrem să fim în continuare. Este noaptea în care cerurile se deschid, primind şi privind... Pe pământ se încurcă din nou borcanele şi în loc să dăruim cerului iubire, o strecurăm în cutiuţe de catifea, dând-o celor din jur. Noi, oamenii, fiinţe moi cu pretenţii de diamant, facem un zgomot uriaş, ciocnind paharele care ne întunecă şi mai mult, minţile...
Sunt confuz şi obosit, ca-n fiecare an, în ajunul Crăciunului... Somnul vine, o dată cu fulgii de nea, care-şi încep povestea... Zulnia cerne peste pământ, din poala unei rochii, petale albe... Domnul Sireteanu clatină din cap, arătându-mi cu cârja un maldăr de zăpadă... apoi, o carte levitează lin spre mine, strălucind... Matei râde...
Fragment din romanul Chirişul de la demisol
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu