Cerere târzie?

Stau cu bărbia spijinită în pumni, cu coatele pe masă... Privesc bradul. Culori se zbenguie printre ramurile lui, luminând pentru clipe, globuri, beteală, ângeri... Moşul a plecat, oaspeţii au plecat, doar eu şi jumătatea mea am rămas. Şi câinele nostru, Othello... Fără final, acordurile unui pian îmi spun povestea lunii, scrisă în limba sunetelor, de Beethoven... În şemineu, din când în când, lemnele se vaită de căldură... Mă gândesc la naşterea Pruncului sfânt... S-a născut! Domnul nostru s-a născut... Iar. Ca-n fiecare an, în tăcere, mă întreb de ce? Teoria o cunosc. Dar, de fiecare dată simt că ceva se-nvârte în jurul meu, ceva nevăzut, ceva misterios, o spirală lentă, plămădită din Adevăr. Un mesaj ascuns într-o poveste, învelit într-un scutec sărăcăcios... Cu o formă delicată de prunc, cu fragilitatea lipsei de putere materială, cu neputinţa inocentă a comunicării, mesajul se aşază cu noi la masă, pătrunde în familiile noastre, ne adună în jurul unui brad... Ne face fericiţi! Ne face buni, ne face darnici... Este o vrajă care durează trei zile, o minune fără unghiuri, un fel de unduire care umblă prin sufletele noastre, încercând să ne amintească ceva... Trezeşte în noi fiorii copilăriei... Începutul... Ce stă oare ascuns acolo? Nu ştiu, însă recunosc de fiecare dată că e tare plăcut... Şi dacă aş mai putea cere ceva, acum după ce Moşul a plecat, aş vrea o prelungire a clipelor, o dilatare a acestui timp, o aşezare a vieţilor noastre printre darurile de sub brad... Aş cere protecţia iubirii, răsfăţul necondiţionat al luminii, mângâierea nopţii, uimirea în faţa frumuseţii, libertatea văzduhului, neliniştea nesupusă a mărilor... Şi câte şi mai câte aş mai cere... Iar eu, atunci când Moşul m-a întrebat ce vreau, am spus zâmbind, nimic... Am mai ratat un an, ocupându-mă cu seriozitate de lucrurile banale ale unei existenţe lipsite de ascensiune interioară. Totuşi, recunosc că din ce în ce mai mult îmi doresc în taină să înţeleg ce stă ascuns în mijlocul spiralei care se roteşte în aceste zile prin sufletele noastre... Să fie oare puritatea, întruchipată de Fecioară? Să fie esenţa ei, materializată prin Fiu? Să fie tâlcul divin, transmis printr-o poveste înduioşătoare? Nu ştiu... Dar, privindu-mi întrebările, simt un numitor comun... Un cuvânt pe care-l pot aplica pe toate visele şi pe toate dorinţele mele... Dă-mi Doamne, Iubire! Multă, cât mai multă... S-o dau şi s-o primesc... S-o dau luminii, nopţii, frumuseţii, văzduhului, mărilor... S-o dau vieţii...
Poate am primit-o în fiecare an de Crăciun, dar nu i-am auzit glasul? Interesant... Acum, din apropierea bradului se aude vocea Mariei Callas... Addio del passato... O fi trecutul în care nu am ştiut ce să-i cer lui Moş Crăciun?...