Eram lefter...

Am plecat spre casă, înfrigurat de o ninsoare viscolită, strângând din ochi şi simţind gustul rece şi apos al fulgilor de nea. Străzile erau aproape goale, abandonate parcă între labele unui animal nevăzut, care mârâia furios prin rafale de vânt. Simţeam umezeala intrată în pantofi, iar prin stofa subţire a pantalonilor, răceala fiecărui şuierat. Grăbeam paşii, încovoindu-mi spatele, ascunzându-mi capul între umeri, în zadar.
Eram lefter. Trebuia să-mi mai vând din cărţi şi asta mă necăjea teribil. Trăiam vremuri de coşmar pentru orice scriitor. Dacă nu scriai erai pe jumătate terminat, iar cealaltă jumătate, depindea de editurile care nu se înghesuiau să publice autori autohtoni. Era „moda” străinilor, a numelor cu rezonanţe cât mai afectate, cât mai bombastice. Noi, condeierii sau barzii cu „escu” la sfârşit de nume, tremuram prin mansarde, plimbam manuscrise la subraţ, din ce în ce mai triste; băteam la uşi închise, oftând. Ne vindeam cărţile din biblioteci pe sume umilitoare, rupându-ne cu dureri cumplite, bucăţi din viaţa noastră pentru a mai supravieţui puţin. Scrisul autohton devenise ca remaiatul ciorapilor de damă, inutil. Dar noi, din păcate, nu ştiam să facem altceva, decât să scriem... Mai scăpam pe ici pe colo, câte un articol, fiind retribuiţi ca nişte bieţi cerşetori.
Mintea mea lupta acum cu frigul şi cu înjositoare idei care mă scârbeau. Să vând cărţi, adunate cu înfrigurare întreaga viaţă... Comori de suflet, iubiri pătimaşe, obiecte dragi adulmecate cu lăcomie, coperţi mângâiate cu cele mai delicate mişcări, toate vândute pe câţiva arginţi blestemaţi... Dar mă minţeam dureros că nu le iau cu mine în mormânt, că rostul lor este acela de-a fi citite de cât mai mulţi, sperând că prin cultură, oamenii vor înţelege rostul şi valoarea scriitorului autohton... Ştiam că sunt un prost!
Marcu mă privi cercetător. În anticariat era cald şi mirosea a carte prăfuită. M-am strecurat printre rafturile pline, înghesuite cu lăcomia samsarului avar.
- Ce mi-ai adus? întrebă Marcu, scoţându-şi tacticos ochelarii.
- Nimic.
- Să nu-mi spui că ai venit să cumperi, că leşin, continuă zâmbind cu răutate.
- Nu.
- Atunci?
- Vreau să-mi dai nişte bani...
- Doar atât? Dar nu trebuia să te deranjezi, îţi trimiteam eu pe cineva să ţi-i aducă acasă. Se poate?
- Marcu, încetează cu ironiile. Sunt lefter!
- Asta este starea ta naturală în ultimi ani, prietene! Nimic nou!
- Am nevoie de bani.
- Ce dai?
- Cearceaful bunicii... Cărţi, ce altceva să-ţi dau?
- Cât vrei?
- Cinci sute.
- Vinzi toată biblioteca? spuse începând să râdă.
- Sigur. Iar ca bonus îţi dau şi jumătate din biblioteca Academiei, i-am răspuns iritat.
- Gata! Înţeleg că ţi-e foame rău...
- Şi frig!


Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol