Sala de lectură era mângâiată de sunetul plăcut al foilor întoarse la intervale neregulate. Mirosea a carte şi a cetină, de la rafturile pline, privite de bradul înalt care se împodobise pentru aşteptarea Pruncului Sfînt. Chiar dacă lectorii călătoreau cu mintea prin lumi nevăzute, sufletele lor erau aici, prinse de vraja apropiatului Crăciun. Eu colindam deja, undeva pe malurile Trotuşului, acum înfofolite în zăpadă, căutând urme pierdute în istorie. Răsfoiam cărţi, notându-mi grăbit orice credeam că mă poate apropia de Zulnia. Făceam paşi de hârtie, foşnitori şi îngălbeniţi, nesiguri în labirintul întortochiat al trecutului. Aşa am ajuns la Târgu Ocna, ameţit între vifor şi soare, între drame şi fericiri trecătoare, intrând neinvitat în casa şi viaţa lui Radu Strurdza, nefericitul tată al Zulniei şi al Fatmei. I se spunea Rudolf sau Rodolphe, după cum se vorbea în saloane, nemţeşte ori franţuzeşte... L-am întâlnit plimbându-se singur, călare sau umblând pe jos, spre Măgura, prin pădurile dese şi tainice ale Cireşoaiei. L-am regăsit în iatacurile luminoase ale reşedinţei unchiului său, Costache Negri, vorbind egal de o politică care nu părea să-l intereseze cu adevărat. L-am privit citind în biroul său, Les discours philosophiques de Bergerac, de Maine de Biran, dar toate imaginile îmi aduceau tristeţea şi neîmplinirea unui om. Un om singur, dureros de singur, căutând acolo unde ştia foarte bine, că nu va mai găsi nimic, niciodată.
Notam cu înfrigurare totul. Date, locuri, nume. Aveam nevoie de viaţa Zulniei. De drumurile pe care condurii ei păşiseră, de şevaletul pe care pictase, de pianul pe ale cărui clape îşi înălţase visele, de perna în care îşi înăbuşise suspinele... Îmi trebuiau ploile privite de ea, discuţiile de la dejun, cărţile poştale trimise. Amprenta unei vieţi, conturul unei existenţe, care nu lăsase în urma ei nimic. Mă întrebam uimit care o fi fost rostul acestei femei pe lume. A venit, a privit, a plecat... De ce? Oare ce a înţeles, ce a căutat, ce a luat şi ce a abandonat aici? Descopeream parfumul unei lumi dintr-o epocă apusă, plină de idealuri înşelătoare, prăbuşiri spectaculoase, destrămări dureroase şi disperări mascate cu decenţă. Zulnia fusese martora tăcută a morţii pe pământ. Sub ochii ei negri muriseră balurile, seratele, trăsurile cu clopoţei, umbrelele dantelate rotite cu emoţie în timpul plimbărilor lungi, bucuria sărbătorilor, speranţele oamenilor. Oare ce simţise această femeie, născută într-o familie princiară, crescută cu delicata dragoste a celor pentru care soarele răsărea pentru a lumina?... Modelată cu transparenţa aripilor de fluture, neatinsă, Zulnia venise pe Pământ pentru a iubi şi pentru a fi iubită.
Iar eu acum, o căutam în nevăzut, adunându-i cioburile de viaţă, pentru a o reface şi a o vinde unui om flămând de iubire. Viaţa de cristal a Zulniei trebuia turnată în forme noi, adusă în salonul elegant, cu sfeşnice aprinse, unde Matei o aştepta...
Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu