Decembrie.
Schimbul dintre frig şi foarte frig, s-a produs. Totul pare înţepenit sub o pojghiţă fină de gheaţă. Merg prin parc singur, parcă singur pe pământ. Paşi...
Aş vrea să fim doi, eu şi ea, numai eu cu ea, călcând în tăcere peste frigul iernii, ţinându-ne de mână, spărgând sub paşii noştri, răceala universului. Bărbat şi femeie, statui înţepenite în istoria lumii, plăsmuiţi pentru a stăpâni întreaga Creaţie, martori ai zilei, martori ai nopţii... bărbat şi femeie. Ceaţa mă învăluie, transformându-mă parcă în fiinţă fără trup, risipindu-mă în uşoare perdele de fum. Lacul, învăluit de misterul cenuşiului, tace. Paşii mei cadenţaţi se unesc cu ritmul gândurilor, ţipete răzleţe de pescăruşi îndrăznesc să deranjeze adâncul somn al iernii.
O bancă. Un om. Ceaţa acoperă şi descoperă acest tablou, pe care mă întreb dacă nu cumva mi-l imaginez, dorindu-mi poate să nu fiu atât de singur. Ba nu. E real. Mă apropii şi fără să întreb nimic, mă aşez. Un bătrân priveşte lacul, adâncindu-se în liniştea lui. O clipă regret că m-am oprit, obligând prin prezenţă să-i tulbur acest moment. Bătrânul tace, dus departe, chemat parcă dintr-o altă lume cu care vorbeşte în gând. Profilul drept, cioplit parcă pentru nemişcare, barba argintie, căciulă neagră de astrahan, haine ponosite, un fular gros rotit peste guler, mâini îngrijite, ochi albaştri.
– Eşti singur.
Fragment din romanul Ademenirea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu