M-am apucat iar de citit. Platon. El mă atrage cel mai mult... Pentru mine, el este cumpăna dintre Socrate şi Aristotel, acolo unde l-a aşezat până şi istoria în marea ei înţelepciune. Lumea sensibilă e doar realizarea ideilor eterne, folosind materia nedeterminată... Da, aşa este... Accept ideea unei materii indistincte, a unei zone cu acces limitat, oferit numai celor care pot vedea şi pot simţi, fără a avea nevoie de ochi, sau de celălalte organe de simţ. Există peste tot, în jurul nostru, o lume nevăzută, prezentă, populată, care trăieşte alături de noi, cu noi, de multe ori, prin noi, o lume fără de margini pentru puţinătatea minţii noastre. Un inexistent prin însăşi existenţă, un ochi uriaş din care picură din când în când, câte o lacrimă care se lasă prinsă de mintea umană.
Sunt leşinat după teoria amintirii. Reminescenţa e seducătoare ca fiecare voal căzut de pe trupul unei femei râvnite. Auzi, noi nu cunoaştem, noi recunoaştem... Ce poate fi mai provocator? Ne este învelit sufletul într-un amestec de oase şi carne, pus la dospit, dându-i-se şansa de a creşte, ghidându-se după capacitatea de a recunoaşte în lumea sensibilă, reală, drumul spre materia indistinctă nederminată. Omul caută. Toată viaţa caută. Se ciocneşte necontenit de alţi oameni, alţi căutători, pipăie, loveşte, numind această scormoneală, destin. De fapt, suntem ca nişte bile pe o masă de biliard, care se rostogolesc, singure sau în grup, căutând necontenit ieşirea. Dar cine mânuieşte tacul? Platon spune că prima creaţie este Sufletul Spiritul unic al lumii, după care vine Demiurgul care modelează corpul lumii, respectând planul ideilor eterne şi neschimbătoare...
Deja mă doare capul. Mai bine îmi fac o salată de roşii. Şi o cafea. Îl pun frumos pe nea’ Platon sub fereastră, pe măsuţa plină de obiecte inutile şi mă cobor în lumea sensibilă, cu ibric, castron, sare, pâine şi roşii. Dau drumul la radio. Mozart... Herbert von Karajan... Minunat! La,la,la... Dirijez alături de celebrul austriac de origine aromână, folosind cuţitul drept baghetă, tăind legumele cu mişcări elegante, impuse de acordurile line ale muzicii.
O salată cu multă zeamă, o pâine proaspătă, o cafea fierbinte, cinci ţigarete, un regal. Arhangelo Corelli, Valsul no.7 de Chopin şi Lacrimosa lui Mozart... Ce poate fi mai plăcut? Ce femei, domnule? Ce Baltazar? Mă trec fiorii...
Şi singurătatea asta a mea are farmecul ei.
Fragment din romanul Filosof de ocazie, roman în lucru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu