Iscodind...

Am adulmecat istoria, respirând cu lăcomie pe străzile Romei, m-am adăpostit la umbra copacilor parizieni, admirând rafinamentul, mi-am privit chipul în apele neodihnite ale Veneţiei, am călătorit prin Viena în caleşti, m-am ferit de rigorile germane, admirându-le… Am zăbovit în sălile muzeelor, m-am simţit umilit de ogivele catedralelor, am lenevit în faţa statuilor…am văzut ! Ochii şi mintea mi-au fost răsfăţate de sinagogi, temple, catedrale şi moschei… Pietre mutate de oameni, aşezate cu ştiinţa vremurilor, pentru vieţuiri efemere. Am călcat pe misteriosul nord al Africii: Leptis Magna, Sirta, Cartagina, Bulla Regia, Dugga, Volubilis… toate pârjolite de vitregia timpului, rămase astăzi, vise de nisip. Peste tot am iscodit cu ochii şi cugetul flămând. Am căutat ceva numai pentru mine, un fel de întâlnire peste gânduri, o îmbrăţişare promisă în taină, un amor fără trup, care să mă unească cu locul, modificându-mă. Acum, când vorbesc, ştiu. Am întâlnit. Şi nu o dată. De două ori. Deşertul şi oceanul.
– De ce le aşezi în această ordine?
– Interesant. Nu le-am întâlnit în această ordine, dar aşa mi-au rămas aşezate în adânc. Întâlnirea cu deşertul am aşteptat-o. M-am pregătit pentru ea, studiindu-mi pas cu pas, nerăbdarea. Voiam să ajung, voiam să fiu, ştiam că mă aşteaptă mut pentru alţii, chemător pentru mine. Când l-am văzut am rămas fără gânduri. Eram eu, era el şi atât. M-a primit în nemărginirea lui, lăsându-mă să-mi anulez forma, purtându-mă printre dune înşelătoare, care se unduiau ademenitor. Deşertul mi-a dăruit frumuseţea spartă în milioane şi milioane de fărâme, învinsă prin divizarea ei, resemnată în înţelepciunea tăcerii. Cer şi nisip, nimic în plus; doar o existenţă grandioasă prin simplitate şi prin inaccesibilitate. Lumi de privit, lumi de netrăit, lumi complete. Deşertul mi-a devorat calm trupul, lăsându-mă pentru o vreme fără mine. Am fost nisip, întors apoi, într-o clepsidră de carne. De acolo, am plecat împăcat cu neputinţa din mine, conştient fără a fi umilit, de puţinul din om.
– I-ai simţit uscăciunea?
– Nu. Ea nici nu mai conta. Nu-şi avea rostul, fiindcă părea a fi cu mult depăşită. Apoi… oceanul… Furios, uriaş, neliniştit ca însăşi viaţa noastră. În faţa lui, m-am simţit ameninţat, neputincios şi mic, închis în carapacea fiinţei mele, poate ascuns printre organele interne, căutând-mi inima, ca pe un colac de salvare. La început, mărturisesc că mi-a fost teamă. Trăiam poate un sentiment de sclav în faţa unui stăpân temut. Când i-am recunoscut în mine măreţia, cortina fricii a început să urce şi am văzut poate, începutul acestei lumi. Mişcare, necontenita mişcare a vieţii, susţinută de vuietul venit de pretutindeni, umedă, alunecoasă, instabilă, dar cutremurător de puternică prin cantitatea ei. Oceanul pare a şti secretul vieţii, pe care-l apără cu nepotolită furie, neîmputernicit încă să-l lase pradă oamenilor. Deşertul, resemnat, a vrut să-l uite, considerându-l poate neînsemnat, în raport cu liniştea veşniciei.


Fragment din romanul Ademenirea