Toamna viselor

Am crezut, în naivitatea mea, că niciodată nu va exista o toamnă a viselor. Pe ele le consideram eterne, fără vârstă, fără anotimp, ziduri de spirit, aripi de minţi. Prin vise ne eliberăm sufletul, trimiţându-l hai hui prin lume. Prin ele privim în viitor, ele sunt odgoanele cu ajutorul cărora ancorăm pe ţărmurile iluziilor.
Fără vise, fără aspiraţii, sufletul omului îşi pierde prospeţimea, deshidradându-se lent, devenind aspru, apoi uscat, schiminosit, urât şi rău...
Toamna viselor se suprapune hoţeşte peste toamna firească a acestui an. Ea încearcă să ne păcălească, ascunzându-se printre frunzele îmbujorate care cad pe pământ. Se înfăşoară în răcoarea dimineţilor, se încolăceşte în crepusculul grăbit al serii ori strigă laolaltă cu păsările care pleacă spre ţările calde.
Toamna viselor vine din exteriorul nostru, adusă de oameni cu vise puţine şi slute. Oameni mici, neputincioşi, chinuiţi de complexe, bântuiţi de vendete... Oameni ai haosului, ai zgomotului, al dezordinii, tuburi goale prin care şuieră doar frica de a nu li se vedea infirmitatea. Ei cheamă Iarna viselor, pentru a îngheţa totul... Apoi, pot sfărâma cu uşurinţă orice vis îngheţat, rămas suspendat undeva între cer şi pământ, ca o lance.
Ce blestem se joacă cu vieţile noastre, zăpăcind minţile celor care îi susţin pe aceşti distrugători de vise? De ce oare trebuie să ne alungăm iar speranţele, pentru a ne consuma cu grija zilei de mâine, cu bucata de pâine, cu factura neachitată ori cu o taxă sau un impozit nou?
Trăind pe orizontală, nu ne vom putea ridica niciodată...