Noiembrie... Luna în care lumina se schimbă, dând o paloare tristă fiecărei zile. Dimineţi reci, indecise, ademenite spre iarnă prin văluri de ceaţă. Mister de final al anului obosit, respiraţia grea a mirosului de frig. Noiembrie...
Într-a unsprezecea lună, amiaza pare amurg, iar seara pare noapte. Ceva se mişcă prea lent, împingând orologiile cu osteneală, dovedind în fiecare an că totul are nevoie de odihnă.
Copacii se dezbracă lent, aruncând peste oraş straie multicolore. Frunze mari şi frunze mici se isterizează prin explozii de nuanţe, acoperind străzi şi case, într-o dezordine frumoasă, numai de noiembrie ştiută.
Oamenii trec, prin oraşul de frunze, călcând peste seva rămasă în finele aripi vegetale. Peste vieţile noastre se aştern, încălzindu-ne iernile ce vor să vină, colorându-ne visele ori mângâindu-ne amintirile...
Şi totuşi, soarele, oricât de timid ne-ar apărea, rămâne singurul care face posibilă splendoarea frunzelor căzute peste un oraş. El, deţinătorul luminii divine, încălzitorul de gânduri ori de inimi, trece peste oraşul de frunze, promiţându-ne că peste lume va veni cândva, vara...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu