Femeia, o fiinţă cu contur de vioară, cu mişcări de şoaptă şi priviri de cer, apăru din inefabila lume a tăcerii, în sufletul meu. Madonă sfioasă, care nu ţinuse încă în braţe, decât vise, înveştmântată în rotiri de nori... Orice zgomot, orice mişcare, o făceau să dispară, ascunzându-se sperioasă, în nevederea mea. O căutam, o rechemam chinuindu-mă, alcătuind-o din forme aproape transparente, înşelătoare. Liniştea o aducea, gândurile mele, o speriau... Îi aşterneam la picioare raze de soare, covor strălucitor pe care păşea temătoare, o aşteptam cu ochii minţii să se apropie, pentru a o vedea mai bine. Femeia venea spre mine, un pas înainte, doi înapoi, cercetându-mă cu cei mai frumoşi ochi pe care-i văzusem vreodată. În ei erau adunate toate întrebările lumii, toate uimirile, toate suferinţele, alungate de cea mai blândă şi mai iertătoare iubire. Avea mâini delicate, pe care le-ntindea spre mine, dăruindu-mi nevăzutul. Femeia, osmoza perfectă dintre materie şi reverie, jumătate om, jumătate ânger, stătea tăcută, în faţa mea.
Ce-i puteam spune prin gânduri? Că-i mult mai frumoasă decât o pot eu spune? Că-i simt conturul unduitor, undeva în adâncul meu? Să mă rog de ea să mă atingă? Să-i spun c-o vreau numai pentru mine? Să-i cer să mă ridice de pe acest pământ?
Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu