Câţiva zeci de metri mă despărţeau de poarta mea, dar i-am parcurs încet, nefiresc de încet, privind în pământ şi ascultându-mi ropotul întrebărilor care-mi frământau mintea. M-am oprit la intrare, sprijinindu-mă de gard. Nu doream să mă întorc acasă, să-mi înăbuş uimirea produsă de Izolda ori nedumerirea lăsată slobodă în capul meu. Dar nici enigma celor două femei care locuiau vis-a-vis de mine. Priveam. Casa lor era luminată la toate ferestrele de la parter, iar la etaj, doar o lumină. Mi-o imaginam pe Cristina, frumoasă şi elegantă, răsfoind alene documente vechi, apoi zâmbind, cu privirea dusă undeva departe, într-o ţară îndepărtată, numită Mongolia... Ce ştiam eu despre acestă resort natural pus să amortizeze două piese grele ale istoriei – Rusia şi China? Mongolia... Cel mai mare imperiu din istoria omenirii, perla coroanei în secolul XIII, apoi fărâmiţată şi supusă, lăsată în penumbra misterioasă a tainelor, locuită de nomazi tăcuţi cu chipuri aspre, rătăcitori prin stepe ori umbre prin deşert... Ţară cu munţi impunători, luminaţi de soare doar pe câte-o parte, deranjaţi de rugăciunile bizare ale budiştilor de rit tibetan ori de şamanii care ridică la răspântii ovoo din piatră sau din lemne, pentru închinare... Mongolii? Oameni temători doar în faţa duhurilor rele, indiferenţi la valorile efemere, cugetători profunzi, păstrători aprigi ai tradiţiei... Printre ei îşi va petrece timpul, Cristina... De la ei, vrea dezlegarea unei taine care s-a plimbat ca un abur peste vise de oameni vreme de-o istorie, aglutinând oase şi cranii, aşezând în straturi sub pământ, himere şi lacrimi. E o demenţă! Dacă aceşti trăitori ar fi cunoscut secretul morţii, nu şi-ar mai fi îngropat în urma turmelor, bătrânii şi copiii duşi...
– Ce-i cu tine aici? De ce nu intri în casă?
Glasul lui Baltazar mă trase înapoi ca o ventuză, aducându-mă pe strada mea, nelăsându-mi nici măcar un fir de praf din stepă, deşert ori de pe aridele cărări de munte. M-am speriat!
– Uite, nu vreau! Stau şi privesc...
– Un gard? O casă?
– Da. Ce-ţi pasă? am răspuns răutăcios.
Baltazar se aplecă curios până aproape de chipul meu.
– Prieten drag, ne cunoaştem de-o viaţă... Tu eşti în suferinţă! Iubeşti ca un adolescent...
M-am tras într-o parte, nervos.
– Încetează!
Tonul ferm îl uimi pe Baltazar. Se dădu un pas înapoi, apoi mă apucă zdravăn de mânecă şi mă târî înspre casă. Era inutil să mă împotrivesc, fiindcă forţa lui o depăşea cu mult pe a mea.
– Auzi, spuse cu o voce iritată, dacă ai de gând să faci serenade pe la porţi, te trezesc eu imediat! Ai înnebunit? Uiţi câţi ani ai? Trezeşte-te, tâmpitule!
Fragment din romanul (în lucru) Filosof de ocazie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu