Stau cu falca sprijinită în pumni şi ascult cu atenţie şi cu uimire, diverse emisiuni la radio. Sunt invitate personalităţi sau personaje, mai mult sau mai puţin cunoscute. Vieţi... Amintiri... Vocea realizatorului trădează vârsta acestuia, care sigur este tânăr, iar invitaţii sunt ceva mai „vechi”. Întrebările sunt pline de respect, răspunsurile sunt preţioase... Cei tineri vor să ştie, vor să înţeleagă, cum era înainte de Revoluţie... Iar eu, trăitor atunci, trăitor acum, ascult cu emoţie profundă, cum am trăit fără să ştiu, într-o lume plină de eroi! Domnilor, toţi românii au fost urmăriţi de Securitate, dar fără excepţie nu s-au temut, ba şi mai mult, au fost plini de curaj, înfruntând regimul acela odios! Un popor de disidenţi... Eu, mărturisesc cu jenă că nu-mi amintesc decât de un număr foarte mic de oameni care au avut temeritatea de a se opune sistemului. Asta mă face să-mi pun serioase întrebări... Cum de nu i-am întâlnit pe aceşti vânjoşi? Nu am auzit niciodată de „lupta” lor, fiindcă, dragi tineri, pe atunci, canalele de informare ilicite, funcţionau ca un organism viu. Reacţia unei societăţi este aproape naturală, dezvoltându-şi un sistem de apărare foarte sofisticat. Eu îmi amintesc că toată lumea se temea! Viaţa era din ce în ce mai grea, umilinţa devenise o formă paralelă de existenţă... „Personalităţile” tăceau... Dar acum, ele vorbesc... Şi vorbesc despre o ţară în care am trăit şi eu, dar cred că pe atunci am avut o afecţiune gravă – autism provocat de comunism! E groaznic, domnilor... Am avut şansa de a mă naşte în mijlocul unui popor de eroi, iar eu am ratat-o... Of, cât de mult m-ar fi ajutat atunci, dacă-mi dădeam seamă că sunt singurul struţ din această ţară...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu