Seara, aerul pleacă la culcare, lăsându-ne în grija unui parfum inconfundabil, numit, Eminescu. Nu-i copac şi nu-i floare de tei, care să nu ne amintească de acest nume. Nopţile din jurul datei de cincisprezece iunie, că-s înainte ori înapoi, vin învăluite în misterul miresmelor de tei, vizitate-n tăcere de spiritul unui geniu care-şi cutreieră trecutul pământean. Sunt nopţi calde, cu şoapte de flori, nopţi dăruite iubirilor venite parcă din îndepărtate lumi, luminate de strălucirea unor stele timide, tremurătoare şi sperioase. Totul pare poleit cu mister... De trupurile noastre umede se lipeşte parfumul, căptuşindu-ne pe dinăuntru şi pe dinafară, dublându-ne fiinţele neputincioase, cu vise oculte... Sunt nopţile în care omul nu mai aşteaptă în taină soarele, nopţi de parfum, nopţi fără teamă, labirintul întunecat al întrebărilor de vară. Inspirăm lacomi, fără dorinţa de-a mai expira, înţesându-ne sufletele cu arome divine, întâlnindu-ne simţurile cu ângerii lui Dumnezeu. Şi Doamne, miroase atât de plăcut a flori de tei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu