LA MULȚI ANI !

Vă doresc un an bun, anul viselor împlinite, trăit frumos alături de cei dragi ! Să vă fie un an de referință în viață, punctul de reper al unei construcții auguste ! LA MULȚI ANI !

Sărbători fericite !

Niciodată pentru mine, Crăciunul nu a însemnat un brad împodobit şi daruri puse sub ramurile lui. Totdeauna, jocul acesta a fost decorul unei uriaşe mărturii care a străbătut istoria, însoţită de miros de cetină şi sunet de clopoţei. Noaptea în care s-a născut Mântuitorul... Copilul sfînt, apărut pe lumea asta, într-o iesle săracă! De când eram copil, Crăciunul mi-a vorbit într-un limbaj al semnelor, lăsându-mă să înţeleg din an în an mai mult. Ăsta a fost adevăratul cadou pe care l-am preţuit cel mai mult. La început, cuprins de milă, mă întrebam cum putea Dumnezeu să-şi lase Fiul să se nască în sărăcie? Crescând, am înţeles... Lumea aceasta, oriunde te-ai naşte, e săracă... Au venit cei trei magi, cu daruri alese, să se închine Pruncului sfînt... Ei reprezentau cunoaşterea secretelor din lumea noastră şi înţelepciunea care se închină în faţa puterii lui Dumnezeu. Naşterea unui copil este un nou început... Moartea a câtorva mii de prunci, omorîţi din ordinul lui Irod, sacrificiul teribil prin care se încearca împiedicarea sosirii mesajului divin. O paralelă între cer şi pământ. Lumea săracă a oamenilor, mustind de sânge nevinovat şi de lacrimile dureroase ale neputinţei, iar cea de sus, luminată de o stea, curată, liniştită, darnică şi bună. Mie, cel puţin, noaptea de Crăciun, atunci când oamenii se veselesc, îmi pare că de fapt, e prima jertfire a lui Iisus. El este aşezat în sărăcia lumii noastre, vânat de fiarele pământului care-l caută ucigând totul în jur, ascuns cu dragoste şi teamă, de o Fecioară şi-un om bun... Este o noapte cumplită, de un dramatism dus până la paroxism, o rupere de cer, o reaşezare a unei fărîme divine în trup de carne, pentru contaminarea omului pierdut de esenţa genezei sale. Venită din lumea fără de timp a lui Dumnezeu, iubirea, fiindcă de ea este vorba, îşi caută drum şi acum, după mai bine de două mii de ani, spre sufletele noastre. Dar pământul e negru... Şi n-o primeşte uşor, ridicând în calea ei milioane şi milioane de piedici. Totul a fost răsturnat, pentru ca mintea omului să nu pătrundă spre adevăr... Drama a fost înlocuită de comedie... Se rîde, se cântă, se danseză... Se fac daruri din cele mai scumpe, mesele gem sub greutatea tipsiilor pline... Se spune în cor că s-a născut Mântuitorul, apoi, cu gurile pline de cărnuri, clămpănind, oamenii desfac cutii pline de cadouri, veseli şi fericiţi, de parcă li s-ar cuveni... Primeşti, când meriţi, dar speculându-se iubirea dintre părinţi şi copii, dintre bărbat şi femeie, ea este întinsă de o mistrie nevăzută, pe orizontală. Noaptea magică este tocmai iubirea verticală, venită de sus, pentru a se întoarce tot acolo... Este o noapte liniştită, în care se cugetă profund, la cine am fost până la douăzeci şi cinci decembrie şi cine vrem să fim în continuare. Este noaptea în care cerurile se deschid, primind şi privind... Pe pământ se încurcă din nou borcanele şi în loc să dăruim cerului iubire, o strecurăm în cutiuţe de catifea, dând-o celor din jur. Noi, oamenii, fiinţe moi cu pretenţii de diamant, facem un zgomot uriaş, ciocnind paharele care ne întunecă şi mai mult, minţile... Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Pentru tine, pentru voi...

Vă doresc sărbători fericite, pline de fiorul magic pe care nu trebuie să-l abandonăm niciodată, nici măcar în copilăria dusă ori în amintirile dragi ! Un Crăciun încărcat de frumusețea mirifică a celei mai tainice Nașteri și un An nou aducător de bucuriile unei Renașteri !

Sunt zile...

În prag de sărbători sunt zile cenușii în care întâlnești fără să vrei, tristețea. Printre cei grăbiți, prinși de numărătoarea inversă a zilelor rămase până la Crăciun, sunt oameni încovoiați de nevoi, învinețiți de frig și abandonați în deznădejdi. Sunt oameni din ce în ce mai singuri, lăsați în urmă fără milă, acuzați fără vorbe că nu mai sunt ca altădată... Că sunt bătrâni, că nu au bani, că hainele le miros a fum de la lemnele cu care-și încălzesc oasele, că au încălțări ponosite și multe nevoi... Merg printre noi, rătăcind după răspunsuri, neînțelegând nici în ruptul capului că iubirea semenilor are un preț... Își privesc mâinile cu care au muncit, au mângâiat, au împachetat cândva cadouri, mâini care acum tremură netezind facturi greu de plătit... Își privesc realitatea și suferă cu demnitatea celor care nu vor să fie povara nimănui. Sunt oameni printre noi, pe care viața i-a învățat că doar banii aduc iubirea, respectul, zâmbetul... Și-n noaptea de Crăciun vor fi brazi sub care se vor pune lacrimi, amintiri și regrete, vieți dăruite în zadar, lecții dureroase înfășurate în frigul unei ierni care totuși va trece... Îi privesc și mă întreb cine vor fi la vară?... Sunt zile...

Filosof de ocazie

„Nu am fost niciodată stăpâna cărţilor mele. Am plecat de fiecare dată de la o idee declanşată de cele mai neaşteptate exemple – un cuvânt, o culoare, un sunet. Personajele, atmosfera, acţiunea, întreaga textură a romanelor mele s-au plămădit singure, urmându-mi sau nu ideea de început. Această carte a plecat de la frica existentă în fiecare om, frica de moarte. Însă, construcţia întregului roman s-a ridicat după propriile lui planuri, oferindu-mi în final, până şi mie, conturul unui azil de himere.” - A. C. Pahomi *

Dejun

Amiază... Soare înșelător de decembrie. Străzi liniștite de gerul mascat într-o lumină limpede... Pașii mei cadențați mărunțesc fără teamă frigul... Timp în odihnă... Trecători puțini, grăbiți ori mergând agale, își consumă jumătatea unei zile așezată confortabil în jumătatea unei săptămâni... Ajung. Căldura unui apartament cochet, închis într-o lume aproape apusă, mă primește, despovărându-mă de răceala unui decembrie viclean. Stăpâna casei îmi dăruiește un zâmbet, ca un pașaport de intrare într-o lume bună, liniștită, protectoare. Vom dejuna împreună cu un alt invitat, care-și anunțase, scuzându-se, o mică întârziere. O uvertură de Mozart se plimba printre mobilele grele, completând prin sunet, armonia unei prietenii de aproape treizeci de ani, care mă unește cu gazda acestei mese de amiază. Vorbim despre cărți, despre politică, despre călătorii... Invitatul așteptat sosește, completându-ne temele cu analize istorice, motive și simboluri mistice, lecturi și articole incitante. Răsfățați cu blândețe de gazdă, mâncăm. Mă surprinde, printre altele, cu alivancă – o turtă făcută după o veche rețetă, gustoasă și ascunsă sub un strat gros de smântână. Totul este prezentat cu eleganța unei lumi în care graba nu există, o lume plină de respectul cuvenit unui dejun... O amiază plăcută, retrasă din calea nebuniei actuale, un respiro necesar oricărei minți normale. Amfitrioana noastră, nimeni alta decât Camelia Stănescu Ursuleanu, voce de neconfundat a radio-ului românesc, văduvită prea timpuriu de plecarea în ceruri a lui Dan Ursuleanu, nu a uitat să-l evoce de nenumărate ori pe marele ei absent, aducându-l astfel alături de noi, la un dejun în prag de sărbători... Foto – Camelia Stănescu Ursuleanu și Dan Ursuleanu

”Casa dragostei noastre”

Sfârșit de noiembrie. Vremea miloasă ne mai întinde un ultim bacșiș, câteva raze de soare, aruncate în palmele cerșinde pe care le întindem cu sfială. Pași grăbiți spre sala de spectacol, zâmbete protocolare, lumini care se sting încet. Începe piesa... ”Casa dragostei noastre” de Puși Dinulescu. Regia Florin Mihăilă. Începe în forță, derutând ușor publicul, nelăsându-l să se acomodeze cu atmosfera. Titlul piesei cade ca un veșmânt, dezgolind o realitate tristă, revoltătoare, o dramă costumată, care-ți amintește de o caracatiță cu tentacule musculoase. ”Casa” aleasă de Puși Dinulescu este undeva într-un bloc din București, aproape oriunde, la un etaj oarecare. Suspendată între cer și pământ, într-un spațiu al nimănui, ”casa” absoarbe mizeria unei societăți degradate care și-a pierdut morala. Profitori, curve, bețivi... Toți mișună prin ”casa dragostei noastre”, împletind viclenia cu minciuna, lăcomia cu viciul, șantajul cu violența. O lume tristă, stricată, exprimată printr-un limbaj potrivit și susținută de o vitalitate îngrijorătoare, dă de gândit spectatorului care, aproape cu deznădejde, recunoaște această realitate, simțindu-se neputincios în fața ei. ”Dragostea” relevată de Puși Dinulescu înseamnă trădare și neadevăr, bani și înșelăciune, iar ”noastră” este un avertisment cutremurător care apare ca un nimb deasupra tuturor – poți fi ori poți ajunge locatar al acestei case, pentru că societatea actuală crește... Oricât de ”teatrală”ar fi „Casa dragostei noastre”, cortina din sufletul autorului s-a ridicat, dezvăluind mâhnirea unui om care a visat și care și-a dorit o altfel de lume. Însă noi, spectatorii acestei tragedii strecurate prin ”case”, îi amintim cu tandrețe lui Puși că suntem norocoși! Noi, cei de astăzi, mai avem șansa de a vizita sau de a trăi în adevărata ”Casă a dragostei noastre”. Dacă ea va deveni legendă, înseamnă că ne mutăm la acel etaj și am trăit degeaba... Când am ieșit de la spectacol afară era ceață... Să fi fost oare un sfârșit de noiembrie al societății noastre? Nu știu, fiindcă era ceață... Spectacolul cu piesa „Casa dragostei noastre” de Puşi Dinulescu Distribuţia: •Onel Popescu (exportator, fost bătăuș la securitate).............Viorel Comăneci •Georgeta Popescu ( soția lui, tânără, tentantă).......................Dana Ioniță •Sandu Borăscu (amantul Georgetei, un prețios).....................Alexandru Sinca •Viorica (tânără, frumoasă, nepoata Georgetei).......................Ema Done •Emilia Frunzulică (mahalagioaică)...........................................Iulia Dumitru •Matei Frunzulică ( administratorul blocului)..........................Jean Lemne Muzica: Mihai Racovițean Regia: Florin Mihăilă

Suntem corăbii

De fapt, suntem corăbii, din ce în ce mai debile, scârţâind prea de timpuriu, duse de valuri, când line, când învolburate, spre o direcţie necunoscută, vâslind şi noi haotic, cu nişte scobitori. Deprimant... La drept vorbind timpul nu e liniar, ci numai ciclic. De aceea, avem senzaţia deloc înşelatoare, că timpul se desfăşoară cu o viteză mereu crescândă. Această accelerare neîncetată, nu va ajunge oare, la sfârşit? Adică finalmente, reducându-se la un moment unic: o clipă!... un poc sau un pleosc!... Dar, dacă – cum ar zice preţios, savanţii – timpul reprezentând a patra dimensiune a spaţiului tridimensional, această instantaneitate nu marchează schimbarea timpului în spaţiu? Atunci, tocmai când timpul va termina de devorat spaţiul, succesivitatea se va transmuta în simultaneitate... Aşadar, timpul va înceta, intrându-se în atemporalitate. Ce chestie... Încercând o aplicaţie, să-i zicem, „cosmologică“, în lumea fizică a simbolismului biblic, aş putea spune că aceasta reprezintă revanşa finală a lui Abel asupra lui Cain. S-a speculat destul asupra semnificaţiei acestei crime primordiale: Abel ar reprezenta civizaţia nomazilor păstori, în timp ce Cain, pe aceea a sedentarilor agricultori. Abel mişcă, Cain stă! Stă, îl omoară pe Mişcă!... Uciderea lui Abel de către Cain nu înseamnă alegoric, tocmai triumful relativ al timpului asupra spaţiului, respectiv, al succesivităţii asupra simultaneităţii? Până la urmă, încetarea sau sfârşitul timpului, nu echivalează oare, cu sfârşitul unei lumi? În fond, această discontinuitate ar marca chiar trecerea intemporală de la un ciclu la altul, printr-un fel de inter-regn. Bravo, uite unde am ajuns!... Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Cine sunt eu ca să-i judec pe alții?

Clevetim... Avem păreri... Chiar certitudini... Știm aproape tot, împărțind în dreapta și-n stânga sfaturi... Decretăm, decidem, emitem judecăți, suntem mai buni decât cei din jur... Cuvinte. Astăzi m-am întrebat cine sunt eu să-i judec pe alții? Care-mi este adevărata măsură pe care o aplic atunci când îmi spun punctul de vedere, de ce cred că am dreptate, de unde-mi vine siguranța cu care știu mai bine ce trebuie făcut ori unde s-a greșit? Folosesc valorile morale, sociale, reale mi-am răspuns... Valorile! Cuvinte... Duminică dimineață străzile sunt pustii, iar pașii mei deranjează doar tăcerea unui oraș obosit. Merg, consumându-mi întrebările despre dreptul meu de a-i judeca pe semenii mei... Răspunsurile dorm pe străzi, pe garduri sau prin case, refuzându-mi chemarea, lăsându-mă să bântui în plină lumină fără a vedea nimic. Cine îmi dă dreptul să judec? Sau ce? Care este gradul meu de experiență, câtă înțelepciune am acumulat ori cât mă cunosc pentru a-mi echilibra balanța interioară? Cât mă pot detașa de orgoliu, de șabloane... Ce știu eu, privind din exterior, despre drama unui om? Cât pot analiza cauzele unor fapte deplorabile, de unde-mi pot alimenta informațiile necesare pentru a trage barem o banală concluzie? Singurul răspuns trezit de insistența gândurilor mele este Zero! Un zero simbolic care-mi dă măsura dreptului de a judeca pe cineva... Simpatic sau antipatic, cel de lângă tine are dreptul de a exista fără ca tu să-l judeci. El este singurul care va sta în banca acuzaților și va fi judecat de o instanță superioară numită destin, divinitate, soartă... El va răspunde, nu eu, el va fi condamnat, nu eu... Mă întrebam plimbându-mă prin dimineața însorită, de ce-mi risipesc vremea analizându-i pe cei din jurul meu, când timpul trece atât de repede și pentru mine, iar judecarea mea nici măcar nu am început-o... Cine sunt eu? Nu știu! Răspunsul doarme în sufletul meu, netrezit încă...

Ânger sau demon?

Doamne! Am dat nas, în nas cu femeia misterioasă! Acum înţelegeam... Înaltă, delicată, elegantă, fină, aproape transparentă ca un cristal... Un ânger? O femeie? Un surâs mai nevinovat decât cel al pruncilor, o privire mai plăcută decât orice mângâiere, o capcană plină de ademenire din care n-aveai nici o şansă să evadezi... M-am speriat! Simţeam cum ceva din mine se desprinde lin, plecând spre femeia aceea, neţinând cont de mintea ori de voinţa mea. Un pol feminin, de o forţă inexplicabilă mă atrăgea, tulburându-mi până la haos gândirea, paralizându-mi mişcările, anulându-mă. Simţeam că mă dezintegrez, celulă cu celulă, absorbit de două puncte negre, ca nişte genuni tainice care purtau pe nedrept, numele de ochi. Femeia mă privi doar o clipă! O singură clipă care mi-a divizat întreaga fiinţă, descompunându-mă pentru a mă recompune cu totul şi cu totul altfel... O poartă închisă, cadenţa unor tocuri pe asfalt... Ce a fost asta? N-am putut schiţa nici măcar un zâmbet, n-am scos un cuvînt... Cu cine avusesem şansa să mă întâlnesc, fiindcă acea prezenţă nu părea a fi o fiinţă omenească? Ea nu putea purta un nume ca Mariana, Rodica, Liliana sau Amalia... Nu putea călca pe acelaşi pământ bătătorit de alte femei... Pentru ea nu existau flori pe lumea asta, nici stele, nici raze de soare... Am fugit spre casă. Pur şi simplu, am fugit! Am încuiat uşa, lucru pe care nu-l mai făcusem de foarte multă vreme, m-am ascuns în pat, ghemuit ca în copilărie... M-am strâns în poziţie de fetus, încercând instinctiv să păstrez undeva în zona plexului, acea senzaţie unică şi irepetabilă, care-mi fusese dată cu siguranţă din altă lume. Totuşi, eram ditamai bărbatul... Ce aripă de ânger ori gheară de demon îmi atinsese sufletul? Ce forţă necunoscută mă chircise în adâncul meu atât de tare, încât să mă unească cu copilul din mine? Văzusem femeia? Pentru prima oară, întâlnisem eternul feminin? Esenţa? Jumătatea androgină? Partea mea lipsă? Frisoane reci îmi vizitau neprietenoase trupul şi în tâmple îmi auzeam ritmul accelerat al unei inimi care o luase razna. Mi-era frică... O frică ticăloasă, venită în sufletul meu cu masivitatea unei stânci, dar şi cu picioare de lut. Încet, încet m-am liniştit... Ce experienţă!... Ce trăire! Nu numai că nu mi se mai întâmplase asta niciodată, dar nici nu auzisem de aşa ceva... Îmi era imposibil să povestesc cuiva. Nici măcar lui Baltazar nu-i puteam spune... Simţeam că totul îmi aparţine, că face parte din fiinţa mea, parte de carne, de creier, de os. Fragment din romanul Filosof de ocazie

Obosit de inactivitate

Sunt obosit de inactivitate! Mă trezesc din somn pentru a mă odihni... De şapte luni, de când trăiesc în lux, înconjurat de o mulţime de guşaţi plini de ifose, nu fac altceva decât să mă suport. Şi o fac din ce în ce mai greu. Sunt dificil, necunoscut, banal, mi-am dezvoltat rapid un instinct gregar, făcându-mi programul după alţii, alergând de colo colo, angajându-mă la tot felul de activităţi sterile. N-am mai scris, n-am mai citit, m-am purificat prin incultură, râzând ca prostul, făcând glume nesărate, devenind ironic şi superficial. Când am primit vestea morţii doamnei Avramescu eram în Egipt. M-am întristat şi două zile n-am putut vorbi cu nimeni. M-am plimbat ore în şir ca un somnambul, căutând locuri cât mai retrase, ocolind oameni, refugiindu-mă în singurătate. Nu puteam spune că mă ataşasem de biata bătrână, dar figura ei blândă se suprapunea peste viaţa mea de acum, ca o mască care încerca să-mi ascundă eroarea, protejându-mă. În rarele momente în care o întâlneam, după îmbogăţirea mea miraculoasă, mă dojenea, asigurându-mă totuşi, că nebunia asta-mi va trece şi că mă voi întoarce la condei. Dar nu era aşa sau poate nu se isprăvise nevoia mea de a mă cufunda în inutil. Cel mai tare o enervasem pe Lola, animatoarea vieţii mele de atunci, care nemaisuportând tăcerea mea, mi-a strigat furioasă, E doar o babă, dragă! A murit şi gata! Lola era o fată superbă, care trăia ca un parazit necesar oamenilor bogaţi. Cheltuia mai mult decât o fundaţie de binefacere, se plictisea repede, schimba poşete şi destinaţii, se răsfăţa, nefiind niciodată mulţumită. Lângă mine stătuse destul de mult, fiindcă n-o întrebam niciodată unde pleacă sau câţi bani aruncă pe fereastră. Totuşi, atunci când mi-a spus că doamna Avramescu e doar o babă, m-am înfuriat şi i-am dat papucii. A plecat urgent la Paris, neuitând să-mi arunce în faţă vorbe grele. M-a şi atenţionat că m-am lins pe bot de prezenţa ei, interzicându-mi chiar s-o mai caut... Şi m-am supus... Dar am luat-o în călătoriile mele pe Tania, apoi pe Corina, pe Oana, pe Betty şi cine mai ştie pe care... Le-am şi uitat! Umblam mult, dar mă reîntorceam în ţară, cuprins de un neastâmpăr ciudat. Nu puteam sta mai mult de două săptămâni într-un loc. Ceva mă mâna necontenit, schimbam locul, dar trândăveam oriunde aş fi ajuns, înţelegând că de fapt, nu asta căutam. Într-o zi, stând plictisit pe o plajă pustie, am realizat amuzat că oricâte locuri am vizitat, instinctiv am căutat destinaţii care s-au rotit în jurul mării Mediterane. Oare de ce? Nisipul, marea, cerul... Dar ce conta? Acum, stau pe un dig pătruns adânc în Marea Neagră... Miroase urît... Alge ude se scurg triste pe pietrele spălate de valuri. Mi-e dor! În faţă am marea, în spate stă viaţa mea. Două jumătăţi care nu pot alcătui un întreg. Dar care, au conţinut mereu un element comun, după care am tânjit până la durere, căutându-l şi negăsindu-l cu adevărat. Destinul meu, o tragedie gracă, a fost bizar... O linie continuă, întreruptă brusc de o femeie inexistentă, continuată apoi, până azi. Cine am fost şi cine sunt? Un om învins... Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Femeia nu e om !

M-am dus în camera mea, dornic să mă apuc serios de lucru. Aveam deja un termen stabilit şi trebuia să-l onorez. Mi-am îndepărtat toate notiţele, încercând să nu mă las influenţat de nimic. Ceea ce înţelesesem până acum, mi-era suficient. Lăsându-mă pradă închipuirii, femeia cercetată, de la searbădul concept de persoană matură de sex feminin, până la profilul istoric sau la experienţele personale, trebuia acum, să mi se arate sub forma unui personaj seducător, aşteptat de imaginarul colectiv. Pe cea văzută numai de mine, acea fantasmă uluitoare, o păstram într-o rezervă numită suflet, nefiind încă în stare s-o împart cu nimeni. Voi încerca la început să plămădesc femeia universală. Bizarul amestec dintre inocenţă şi perversitate, combinarea prostiei cu sclipirile de geniu, îmbinarea fricii cu inconştienţa curajului, viclenia vulpii ascunsă în graţia lebedei, magia privirilor care te pot ridica printre stele sau îţi pot da cele mai reci frisoane pe spinare. Femeia? E simplu! Încurcătură de jumătăţi, niciodată lipite corect una de alta, mixtură de aspiraţii şi de renunţări, fiinţă reproductivă care aduce pe pământ, numai nevoi. Atunci când e singură are mlădiere şi sfiiciune, fiind vulnerabilă la orice formă de afecţiune, iar când are o pereche, e jale. Devine sfidătoare, autoritară, e plină de unghiuri ascuţite, înţelegându-şi greşit însoţirea. Nu mai dă nimic, aspirând totul în jur, cu o tenacitate şi cu o lăcomie greu de imaginat. Femeia nu e om! Este o fiinţă. Superioară, ce-i drept, dar încă necunoscută. Orgoliul masculin, amestecat cu frica, au făcut din femeie un reper, un fel de cetate etern asaltată, cucerită, pierdută, dar niciodată distrusă. Cu cât mă gândesc mai serios la femeie, cu atât mă apucă mai tare, mila de noi, bărbaţii. Să convieţuim, să supravieţuim, lângă o astfel de fiinţă... Şi colac peste pupăză, noi suntem cei care ne-o dorim, noi o căutăm, noi o protejăm! Dar nu contează. Acum, eu trebuie să aşez cu măiestrie jumătăţi cât mai asemănătoare, să fac un colaj ademenitor, să devin oaia care a mâncat lupul, să mă folosesc de imaginea femeii, pentru a câştiga cât mai mulţi bani. Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Dama cu camelii

Am plecat, lăsându-mi bunica zâmbind, fericită că-mi transmisese liniștitoarea realitate de care uităm când suntem disperați – viitorul este înainte, trecutul dus, dus pentru totdeauna. Singura lui valoare este lecția pe care o înțelegem sau nu, focul mocnit la care ne coacem sau ne facem scrum... Traviata, cuvântul italienesc care înseamnă curtezană, îmi developa acum teribilul labirint al vieții, pervers construit din pereți tapetați cu frici umane, culoarele întortocheate de care ne lovim necontenit, apărându-ne prin compromisuri, lașități, iluzii... Rose Alphonsine Plessis, o fetiță de numai treisprezece ani, fuge de acasă și ajunge la Paris... Intră în labirintul igrasios al prostituției, pentru pâine, chirie și botine... La optisprezece ani, devine Marie-Duplessis, una din cele mai râvnite curtezane din Paris, răsfățată, adulată, scump plătită pentru nurii ei încântători... Dama cu camelii moare la douăzeci și doi de ani, neieșind niciodată din labirintul alunecos... În Traviata lui Verdi poartă numele de Violetta Valery... Trei nume pentru o singură viață, trei șanse ratate, trei identități părăsite de noroc... Ce destin! Poveste începută sub auspiciul unei cifre fatidice – treisprezece... Sfârșită atunci când trebuia să înceapă, suflet damnat, condus pe ultimul drum spre cimitirul Montmartre, acoperit de flori, de camelii, ca de niște sfâșâietoare rugăciuni de iertare... Dar oare cine se ruga? Biata Rose Alphonsine Plessis, cei care au profitat de sărăcia ei sau chiar Viața în esența ei?... Addio del passato... Înainte... O stradă cu trotuarul bulbucat de rădăcini ascunse, oameni puțini, case tăcute... Copaci și gândurile mele agățate printre crengile lor, gânduri rămase mereu în urmă, neluate nicicum înapoi... Fragment roman în lucru

Situația estetică

Ce-a fost asta? Mă simţeam destul de jenat de ceea ce făcusem, dispreţuind în adâncul meu, tipul de masculus silvaticus, care nu ratează nici o ocazie pentru a-şi dovedi lui, mai întâi de toate, că poate... Totdeauna, în umbra acestui gen, stă ascuns un bărbat lipsit de curaj, care poartă în subconştient, timiditatea. Numai nesigurii profită de orice moment, ca nişte hoţi de mărunţişuri, strecuraţi în aglomeraţiile urbane. Un barbatus authenticus, nu face asta... El caută, adulmecă, aşteaptă... El simte! Ştie ce vrea şi întinde mâna numai spre hrana care-l satură. Iar ea, presupun că era ceva mai mult decât părea. Totuşi, lipsa de feminitate o cam dezavantaja. Ba chiar, cred că mi-a displăcut maniera bărbătescă în care m-a sedus. M-am simţit folosit. De fapt, mă tratase aşa cum fac majoritatea bărbaţilor cu femeile pe care se simt parcă obligaţi să le abordeze, ştiind că totul nu-i decât un exerciţiu curent, fără urmări existenţiale. Dar şi când iese altfel, cum îşi mai prind degetele... Cred că asta m-a deranjat – faptul că nu mi s-a lăsat nici o marjă de manevră. Suntem cam suciţi, noi bărbaţii: când suntem respinşi ne displace, când suntem luaţi cu asalt, iarăşi nu ne convine... De fapt, de neînţeles pentru mine sunt eu însumi. Relaţia mea cu sexul opus sau, mai preţios spus, interacţiune mea cu femeile care a fost ocolită de orice anomalie sau tensiune critică. „Soluţia estetică“ a rupturii în dragoste, cu toată justificarea ei preventivă, am practicat-o sistematic, nu doar aşa cum am aplicat-o Andei, dintr-un simplu capriciu. În fond, îmi părea rău de tristeţea ei lucidă şi nu voisem s-o fac să simtă că pentru mine, a fost doar o femeie de unică folosinţă. Cumplită formulă pentru orgoliul feminin... Ceva asemănător este pentru bărbat, manta de vreme rea ori bou aducător... Femeie de unică folosinţă este o expresie de băgat într-un viitor roman. „Soluţia estetică“ îmi fusese inspirată în tinereţe, de butada lui Napoleon - în dragoste nu există decât o victorie, fuga. Am exploatat-o în perioada când scriam romane de dragoste, pline de întortochieri psihologice. Teamă mi-e că literatura se răzbună pe autori. Dacă am evitat până acum, orice „angajament“ faţă de vreo femeie, mă va fi alienat şi năravul scriitoricesc, tinzând să văd în fiecare femeie o sursă de material viu, pentru construcţia personajelor mele romaneşti. Osmoza dintre ficţiunea pe care o plăsmuiam şi realitatea pe care o trăiam, m-a confuzionat fără ştirea mea. Hotărît lucru că funcţiona din plin, şi o mare doză de egoism masculin, pe care obişnuinţa a închegat-o. Şi aşa am ajuns acum, singuratic, gândindu-mă obsesiv la personajul pe care urma să-l alcătuiesc din adevăr şi din minciună, din realitate şi din ficţiune, fiinţa inexistentă prin însuşi existenţa ei, femeia! Mă angajasem să plămădesc din biete cuvinte, conturul unui vis etern, vizibil numai într-un joc de umbre şi lumini, alternând lin spre sufletul flămând al unui bărbat, numit întâmplător, Matei. După întâlnirea cu Anda Panait, îndrăzneala mea de-a o alcătui din mici istorii pe Zulnia, începu să se clatine. Ce ştiam eu, om singur, cu experienţe incomplete, despre colcăiala din sufletul unei femei? Nici măcar cu al meu nu descurcam... Îi puteam da forme, culori, straie, dar infernala maşinărie interioară, nu i-o puteam reda. Nu înţelegeam de ce această fiinţă, caută necontenit o mângâiere, ce gol din sufletul ei trebuie umplut cu şoapte, unde vrea să-i ajungă privirea, atunci când, până şi răsăritul de soare e mult prea aproape? Femeia dăruieşte, dar oare ce vrea-n schimb? Din ea izvorăşte iubirea şi viaţa... Ce-i poţi întoarce? Sincer, eu cred că, nimic! Şi totuşi, ea caută, aşteaptă, cere ceva într-un limbaj necunoscut... Iar atunci când nu găseşte, apare din sufletul ei, o Anda Panait, cu rîs strident şi cu măscări şoptite la ureche. O fiinţă care se-nchide undeva, şi-n singurătate plânge şi se chinuie... Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Prețul morții ?

O tragedie s-a produs acum o lună... Un copil de patru ani, scăpat de sub supravegherea bunicii, a fost încolțit și mușcat de câțiva câini fără stăpân. Copilul a murit... Înspăimântător sfârșit... Bietele cuvinte nu au suficientă valoare pentru a descrie barem sentimentele de compasiune care au umplut sufletele tuturor. Familia acestui copil a trecut printr-o dramă zguduitoare, un șoc teribil, fără înțeles. A început o cruciadă furibundă împotriva câinilor fără stăpân... S-a pus preț pe capul unui câine prins, s-au făcut manifestații, s-a triplat numărul hingherilor, s-a declanșat o acțiune de prindere în masă a tuturor câinilor vagabonzi. A apărut o lege care permite eutanasierea lor... Oameni împotriva animalelor... Dar nu a fost suficient... Părinții copilului omorât, la mai puțin de o lună de la nenorocire, au început demersurile pentru, atenție, despăgubirea lor (!) de către primări sau de oricine poate fi tras la răspundere... Moartea are un preț? Poate cere un părinte o sumă de bani pentru copilul lui? Există oare vreo visterie pe pământ care să poată egala valoarea, candoarea, frumusețea unui copil în sufletul unui părinte? Cum ar putea un om să-și cumpere ceva din banii obținuți din trupușorul fragil al copilului lor sfâșâiat de câini? Ce gust ar avea mâncarea? Nu-mi vine să cred că poate cineva ”beneficia” de pe urma unei astfel de tragedii... Și aici nu este vorba de bani, oameni buni! Ei vin și se duc... Sunt niște bilete de hârtie care au ajuns să ”cumpere” până și trupurile sfârtecate ale unor copii? Of... Banii au ajuns să cumpere până și moartea... Prețul morții?... Un milion, două, de euro...

Pentru că sunt gol...

Era amuzant. Începusem acest joc interesant, în urmă cu vreo două săptămâni, într-o seară înceţoşată, cu miros umed de iarnă. Ne plimbam agale, aşteptând ninsoarea care se pregătea să vină, adunată într-un cer greu, aproape liliachiu. Mergeam, vorbeam vrute şi nevrute, privind deasupra becurilor de neon care luminau bulevardul, pariind din când în când, că-n următorii zece paşi va începe să ningă. Dar cerul stătea chinuit, bombându-se parcă sub greutatea fulgilor de nea care refuzau cu încăpăţânare să-l părăsească. Era frig. Poate prea frig, pentru ca ei să îndrăznească să coboare spre un pământ îngheţat, neprimitor. Luasem cina împreună cu Matei, undeva la un restaurant discret, apoi, după bunul obicei al prietenului meu, ne plimbam. Eu îmi aruncam disperările în braţele ceţii, lamentându-mă că nu pot scrie, el tăcea, zâmbind. Atunci, în noaptea acea, am imaginat tema viitoarei mele cărţi. Aveam nevoie de un impuls care să mă scoată din letargia ultimelor luni, în care, nefăcând nimic, mă afundasem în mâlul lipicios al sărăciei. Matei ştia foarte bine asta şi mă invita din ce în ce mai des, la masă. Ne-am oprit în dreptul unei bănci. Ne-am aşezat. Matei şi-a aprins pipa, trimiţând fantasme albăstrii în ramurile uscate ale copacului de deasupra noastră. „Şi totuşi, de ce nu scrii?”, m-a întrebat atunci, fără a mă privi. Răspunsul era simplu, uşor ca firele de ceaţă. „Pentru că sunt gol!” Un fel de tunel prin care nu mai trecea decât vântul, uscând răutăcios ideile debile care mai stăteau pe ici, pe colo, prinse de sufletul meu. Nimic nu i se putea împotrivi, lăsându-mă din ce în ce mai disperat... Dacă nu scriam, muream! De foame, desigur, fiindcă nu mă puteam lăuda totuşi cu o identificare naturală, cu o respiraţie dependentă de scris... Puteam lâncezi mult şi bine, dar nu de lene, ci din lipsă de idei. Atunci, în acea noapte, în aşteptarea mistică a fulgilor de nea, s-a plimbat prin sufletul meu, ca o nălucă străvezie, o formă fără chip, învăluită în taina ceţii - femeia! Acea femeie plămădită din mister, jumătate rai, jumătate iad, amăgirea periculoasă din deşertul uman. Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Dinspre negru spre alb...

-Callas! Casta Diva! O înregistrare din 1958... Superbă... Cu mișcări sigure scoase un disc și-l puse la vechiul ei pick-up. Apoi, se așeză la loc pe scaun, zâmbind. -Acum, ascultă! Nimic nu te mai poate necăji... Of, bunica! Cum să nu intru în panică? Privind-o, lacrimile mi-au secat. Dreaptă, visătoare, fericită, o femeie care a trăit abia atingând pământul, plutind într-o lume frumoasă, bună, inexistentă... Dar și când cobora pe pământ!... Vizita rar realitatea, numai atunci când un pericol dădea târcoale liniștii ei, liniștii noastre. Atunci, și numai atunci, chipul bunicii devenea neclintit, lăsând doar ochii să arunce scântei. Blândețea era lăsată undeva între lumi, iar luciditatea-i aducea inteligența și ferocitatea unui leopard. Pentru bunica mea nu exista decât alb și negru. Niciodată nu a vrut să le combine, fiindcă, spunea zâmbind, nu i-a plăcut griul. E trist și e deprimant... Bunicul o dojenea, încercând să o facă mai tolerantă, însă se lovea de intransigențele ei de nezdruncinat. Dacă toți oamenii ar fi ca mine, viața ar fi frumoasă, dragul meu, spunea bunica sigură pe ea. Răul ar fi mult mai ușor identificat și eradicat! Muzica se termină... Bunica mă privi lung, comandându-mi prin profunzimea ochilor ei albaștri să o urmez în decizii. Sclipiri de peruzea veneau spre mine, neînțelegând de ce erau când albastre, când verzi, ca un cod tainic trimis din profunzimile unui ocean primordial. Fără să scoată un cuvânt, se duse și schimbă discul. Traviata... Addio del passato... Doamne! Cum știa femeia asta să-mi vorbească fără vorbe, să-mi explice prin muzică, să-mi întindă mâini nevăzute, să mă ridice... Ascultând, passato a început să se îndepărteze, ducând cu el lacrimile ascunse, inechitățile, umilințele... Bunica avea dreptate fără a-mi spune nimic. Simțeam cum pășesc dinspre negru spre alb, fără a întâlni griul... Nu înțelegeam cum o să mă descurc, însă ceva cald, plăcut, liniștitor îmi invada sufletul, vestindu-mi o nouă etapă, o mie de ani de armonie, indiferent de ce se va întâmpla cu restul lumii ori restul lumilor... -Bunico... -Taci, fetiță! Taci... Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelere?Destinul ca un câine de poala ta se ține Și bucurii și chinuri tu semeni la-ntâmplare Stăpână ești și nimeni nu e stăpân pe tine. Bunica a fost cea care mi-a citit prima dată Florile răului, făcându-mă să cred atunci că Baudelaire scrisese chiar despre ea, fiindcă stăpână era bunica și nimeni nu era stăpân pe ea... Doar visul... Poate visul... Roman în lucru

Festivalul George Enescu - București 2013

Sunt doar o melomană, fără a avea pretenția de a fi și o exigentă cunoscătoare a muzicii clasice. Pur și simplu îmi place să scriu învăluită în sunetele de pian ori de vioară, am concerte preferate, interpretări favorite, simfonii aproape necesare procesului de creație. Concertul nr. 1 de Ceaikovski l-am ascultat de zeci de ori, în interpretări diverse, sub baghete celebre, ajungând fără voia mea să-l ascult mișcându-mi degetele de parcă eu l-aș interpreta... Ușor penibil, dar adevărat. Miercuri, 3 septembrie 2013, am avut bucuria de-al asculta la Sala Palatului, în cadrul Festivalului George Enescu. Orchestra Simfonică din Pittsburgh, condusă de Manfred Honeck m-a încântat cu ”disciplina” armonioasă cu care a susținut pianul, desigur vedeta acestui concert regal, învăluindu-i sunetele, gravitând în jurul lui ca o sferă invizibilă, protectoare. Pianul? Cel mai așteptat instrument, desfătarea acestei capodopere muzicale, a fost dominat de pianista Yuja Wang, care la numai cei 26 de ani pe care-i are, și-a câștigat deja un renume pe plan internațional. Ei... Aici începe problema mea! Pe tot parcursul concertului, prizând fiecare sunet, un singur cuvânt mă împiedica să-mi hrănesc sufletul... Tehnic! Acesta era cuvântul... Prea tehnic! Cu scuzele de rigoare, aprecierile venind din partea unui biet iubitor de muzică, urechea mea sesiza intervalul rămas ”gol” între sunete. Cunoscând emblematica sensibilitate asiatică, așteptam profunzimile care vor lega notele, acea amprentă unică pe care și-o pune fiecare interpret ajuns celebru. Tânăra Yuja Wang îmi părea o pianistă conștiincioasă, bună, foarte bună din punct de vedere tehnic, însă, nepierdută în universul ceaikovskian, dacă-mi este îngăduit să-i spun așa. Receptivitatea emotivă dintre partitură și interpret părea că nu s-a produs încă, un impecabil exercițiu se desfășura sub ochii mei. Însă, eu nu sunt o expertă... Pentru mine, Concertul nr 1 de Ceaikovski este un vas comunicant între două arte, un voal pe umerii aplecați ai unui scriitor...

Așa trăia bunica aici...

Așa trăia bunica aici... Ani mulți, mult prea mulți, mutată cu forța din căsuța ei cu grădină, unde iasomia, teiul și trandafirii, ascultau dialogurile dintre ea și bunic, dintre ei și prietenii lor care-și odihneau spiritul în răcoarea serilor de vară. Bunicul, profesor universitar de filosofie, plecase prea repede spre triunghiul de aur a lui Pithagora, Socrate și Platon, lăsându-mi bunica singură, rătăcită într-o lume ostilă. Biata de ea, aruncată din armoniile viorilor în burduful acordeoanelor, suferise teribil. Însă, de la ea am învățat că foamea poate fi păcălită cu o lectură, durerea cu un zâmbet, tristețea cu Mozart. Ochii bunicii par a căuta necontenit calea spre trecut, uimită de absența prelungită și nefirească a bunicului... Ea pare a sta într-o gară sărăcăcioasă, cu bagajele de multă vreme făcute, așteptând un tren care nu poate fi decât o replică a Orient Expres-ului, un tren care va opri o clipă, numai pentru ea. Iar la fereastra unui vagon, va sta bunicul zâmbind, așteptând-o. Călătoria lor va continua, ducându-i spre lumea lor atât de tainică, o lume de peste cuvinte, plină de simboluri descifrate numai de ei doi. Roman în lucru.

Mai singură ca niciodată...

Începea prima zi de libertate. Ştiam că pot exista alături de mine, cea de acum douăzeci de ani. Trebuia doar să am curaj, să privesc cu luciditate, să mă adun, amintindu-mi că am fost şi eu tânără, frumoasă, încrezătoare în ceea ce urma să mi se întâmple, pentru că fusesem învăţată să cred că binele aduce bine. Crezul acesta nu mi l-am pierdut niciodată, urmărind numai cu uimire, cum binele se întorcea spre mine, numai de acolo de unde nu-l aşteptam. Mi-am privit hainele demodate şi uşor ponosite. Ce aş fi făcut dacă aveam treizeci de ani? Cred că aş fi fost foarte ruşinată şi m-aş fi grăbit să colind magazinele pentru a le schimba. De ce ajunsesem oare aşa? Pentru că mă abandonasem încet, încet, eliminându-mă cu bună ştiinţă, decizând cu indiferenţă, că nu mai contez. Am deschis plicul care mi-a schimbat viaţa. Am privit. O scrisoare şi un bilet, două biete petice de hârtie, care reprezentau viitorul şi trecutul, valorând dispreţuitor, mai mult decât tot ceea ce fusesem până acum. Am vrut să recitesc, dar un val puternic venit de nicăieri, mi-a strecurat în gânduri, banala întrebare: La ce bun? Şi chiar aşa, pentru ce să-mi încep viitorul, cu trecutul? ..................................................... Eram singură acum, parcă mai singură ca niciodată, oprită pentru o vreme, într-o lume străină, aleasă de mine la întâmplare, ca un refugiu lipsit de importanţă. Fugisem departe de ceea ce fusesem, căutând linişte deplină, nebănuind că-n orice colţ al lumii, viaţa îşi aşterne firesc, destinele urzelii ei. Bogaţi sau săraci, suntem prizonierii neputincioşi ai întrebărilor, de cele mai multe ori, fără răspuns. Îmi apărea imaginea unei păpuşi ruseşti, care desfăcându-se, scotea la iveală alta, identică prin pictură, diferită prin dimensiuni. Simţem că nu mai pot fugi mult timp de mine, amintiri vechi rotindu-se lacome în jurul meu, cerând explicaţiile pentru care nu mă simţeam deloc pregătită. Îmi asumam gestul făcut, ştiind în adâncul sufletului, că doar aşa voi putea merge mai departe, spre un departe complet necunoscut. De mii şi mii de ori aş fi făcut acest pas temerar, dar dependenţa financiară nu mi-a îngăduit niciodată. A trebuit să îndur, să aştept şi cel mai dureros, să mă mint. Frumos sau urât, m-am minţit cu bună ştiinţă, anesteziindu-mi durerile cu vise efemere, nici măcar cu şansa lui Hanibal de a avea visele ascunse în duritatea unei pietre. Visele mele aveau consistenţa pânzei de păianjăn, lipicioase şi distrugătoare, capcane neiertătoare care-mi dădeau doar şansa de a muri în acelaşi loc în care mă zbătusem să evadez. Atunci priveam în jurul meu, mă întrebam îngrijorată, dacă nu sunt nedreaptă, răsfăţată sau nerecunoscătoare, fiindcă avusesem în viaţă parte, de tot ce aceşti oameni de aici, nici nu-şi puteau imagina... Fragmente din romanul Triunghiul nebunelor

Ai o vacă?

Stăpân!... Peste ce? Stăpânești!... Și cum faci? Tâmpit mai poate fi cel care se crede stăpân... Cel puțin aici, pe pământ, nu există așa ceva! Pur și simplu, nu există! Poate acolo sus, în cer, unde albastrul ascunde răspunsurile vieții, stă pe un tron de himere, Stăpânul! Domnul, Dumnezeul! Dar aici? Orice idiot se visează stăpân! Pe ceva, pe orice, numai stăpân să fie. Ai o vacă? Ești stăpân! Ce iluzie, ce blasfemie, domnule... M-am gândit că totuși poți fi stăpân pe trupul tău. Eroare! Și asta, fiindcă trupul omului este un laborator încă necunoscut, o lume închisă în granițe de piele, un organism cu sisteme misterioase care nu vrea să ni se supună. Atunci, poate stăpân pe minte... Ce glumă... Poți fi doar sclavul ei... Caut ceva ce poate fi stăpânit... Și?... Nu găsesc. Totul poate fi demontat. Atunci, de unde a venit în visul omului dorința de a stăpâni? Dintr-un complex de inferioritate... Da, da, de acolo! Iată, mă uit la Tudose. Stăpânul regiunii noastre. Râde ca o slugă prefăcută în fața stăpânilor lui, a celor care stăpânesc mai multe regiuni... Stăpânii slugilor, slugile stăpânilor... Totul este relativ. Avea dreptate căposul ăla de Einstein, chiar dacă a cam manglit ideea de la Hermes Trismegistos. Nu știu cum i-a trecut ăstuia prin cap un adevăr atât de profund, însă, atât Egiptul antic, cât și întreaga omenire au beneficiat de un mare festin intelectual prin legea Polarității. Ea sună cam așa: „Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul și neasemănătorul au aceeași semnificație; polii opuși au o natură identică, însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile nu sunt decât semiadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate.“ Roman în lucru.

15 iulie 2013

Ziua mea de naștere este cea care împarte vara în două... Una apusă... Cealaltă răsărind... Mulțumesc tuturor pentru urări, pentru imagini, pentru video și vă doresc o viață ca o vacanță aici... Cu drag, cu respect, cu prietenie !

Teatrul Masca Festivalul de Statui Vivante

Nu știu dacă Mihai Mălaimare știe cu adevărat ce face cu spectacolele pe care le dă acum, de exemplu, în parcul Herăstrău din București... Nu știu dacă poate recepta undele de fericire care străbat sufletele noastre, a celor care stăm și-l privim atât pe el, cât și pe cei din trupa lui... ”Statuile”, înveșmântate în costume sofisticate, stau sau ”se mișcă” într-un soare pâtjolitor, jucând, cântând, mimând, cu un profesionalism și cu un talent greu de descris. Priveam și nu-mi venea să cred că-n orașul meu invadat de firme străine, de grabă ori de indiferență, o mână de oameni dăruiesc gratis atâta bucurie, atâta respect și chiar atâta sacrificiu, unor simpli trecători... Actori minunați, fără să știți vreodată, în tăcerile noastre stă toată gratitudinea cu care și noi ne înclinăm în fața voastră!...

Astăzi scriu...

Tristețea și nedumerirea m-au adus astăzi la revoltă... Nu înțeleg! Pur și simplu nu mai înțeleg cine suntem... Neam zămislitor de Eminescu, de Brâncuși, de Enescu, de Eliade?... Neam de târlă, cu descreierați furibunzi rătăcind pe străzi?... Suntem mai mult buni? Suntem mai mult răi? Nu accept și nu suport omul golit de conținut, bruta cu CNP, purtătorul ilegal de identitate. Se numește Ionescu, Popescu ori Vasilescu, însă nu are nimic comun cu noțiunea de om... Nici brumă de educație, nici măcar o minimă valoare morală, doar bale la gură spurcată... Credeam că până și răutatea își are rolul și rostul ei, însă, folosită fără nici un rost este teribilă... În fața unei ființe nemaiîntâlnite ai teamă și uimire, dar în fața unei astfel de lighioane ai un sentiment de furie care te poate face și pe tine să-ți pierzi statutul de om civilizat. Cu un efort uriaș, astăzi mi-am stăpânit dorința de a lovi un imbecil... Răutatea îi țâșnea prin porii feței înroșindu-i-o, saliva-i zbura prin aer, iar părul rar i se zburlise... M-am apropiat de el cu decizia fermă de a-i pocni una peste ochi. Scurt și fără comentarii. Dar, în ultima clipă, i-am văzut ochii... Doi ochi șașii, aruncați aiurea până și de natura scârbită de atâta răutate câtă putea secreta un creier degradat. O secundă m-a despărțit de pericolul de a cădea la nivelul lui subpământean... O singură secundă... Însă l-am luat fără să vreau în ghemul întrebărilor mele. Cine suntem?... Cum poate lipsi din mintea unui om rațiunea, educația sau cea mai elementară normă de bunăcuviință? Cum? Nefericitul acesta s-a născut aici, dându-i-se și lui aceiași cetățenie ca a lui Eminescu! E oare corect?... Of, furie, încă stai cu mine la masă...

Delicatețea și misterul timpului...

Despărțire

Dragi cititori, Astăzi se termină drumul pe care l-am parcurs împreună, împletindu-ne în taină cugetările. Aici, eu A.C. Pahomi mă opresc, considerând că v-am trimis prin cele 211 postări, ușor abuziv, gândurile mele. Ademenindu-vă în propriile-mi căutări, v-am simțit aproape, iar pentru acest dar neprețuit, vă mulțumesc!

Mecanismul răzbunării

Timpul, în accelerarea lui, trage după sine totul, impunând fără vrere ritmul evenimentelor. În această accelerare apar mai întâi ”la lumină” și apar din greșeală, componentele unor mecanisme monstruase care funcționează în jurul nostru ca niște entități nevăzute. Această grabă dezvăluie piesă cu piesă sistemul de asamblare al unui mecanism odios, cel al răzbunării. Astăzi l-am putea analiza aproape fără teama de-a greși, pe cazul Năstase. Putem pleca de la cuvântul țintă, ori scop sau obiectiv. Cauzele pot fi multiple și în cele mai multe cazuri, personale. Asocierea mai multor persoane dornice să distrugă o ”țintă” duce la formarea acestui sistem care determină apariția mecanismului. Primele mișcări pot fi asociate cu tehnicile clasice de vânătoare – se cercetează din umbră, prada. Care-i sunt obiceiurile, nevoile, slăbiciunile, apoi se trece la elaborarea planului de acțiune. Cu cât ”vânatul” este mai puternic și mai inteligent, cu atât elaborarea planului este mai riguroasă și mai amănunțită. Pot trece ani de lucru pentru această strategie, iar când ultimele detalii au fost puse la punct, începe ”vânătoarea”. Pasul unu, folosirea hăitașilor. Se face zgomot, se face mare gălăgie, aruncând în ”arena” socială bucăți de vise neîmplinite pentru cei mai mulți. Se hrănesc mai întâi invidiile umane. Pe formula el da, tu nu, începe urmărirea celui vizat. Este privită cu atenție reacția societății, neuitându-se niciodată să i se mai dea din când în când câte o ”informație” pentru a ține la o anumită temperatură subiectul. Este următit deasemenea și ”vânatul” pentru a i se putea analiza puterea și forma de reacție și cel mai important, gradul de rezistență. Apoi, se ridică temperatura, până la fierbere. Omul vizat este încolțit din toate părțile, mecanismul răzbunării este susținut de întreaga societate și astfel el poate acționa ”legitim”. Se lovește, se doboară, se ajunge la îndeplinirea unui scop. Cei care au vrut să se răzbune și-au atins țelul. Pentru societate spectacolul s-a terminat, fiecare reprezentant al ei plecând spre viața lui, satisfăcut în ura și în invidia personală. Doar grupul de răzbunători poate sărbătorii victoria, doar ei se hrănesc cu prada mult râvnită. Dar cine aduce la lumină, în același ritm infernal al timpului grăbit, consecințele acestui monstru, numit mecanismul răzbunării? Cine ridică cortina pentru a arăta ”societății” ce rămâne în urma acestei vânători? Cine calculează costurile enorme ale acestei teribile ”distracții”? Nimeni. Și totuși ele există, provocând reacții în lanț, destabilizând vieți și dezvoltând tragedii umane. Gustul răzbunării pare dulce, însă el se transformă cu viclenie în gust de sânge, atrâgând blestemul peste cei care l-au declanșat, dar și peste cei care l-au antrenat. Ce capcană!... Totdeauna răzbunarea, oricum ar fi ea modelată, are o copie, o replică, o oglindire care se va reflecta asupra celor care au utilizat-o. Victimele acestui sistem odios se vor ridica încet. Vor merge mai departe, vindecându-și rănile fără a putea însă niciodată să îndepărteze cicatricile. Ele, fiind sufletești, nu se vor putea vedea, însă deformarea aceea s-a produs și nimeni nu-i poate stabili evoluția. Răzbunare... Ce cuvânt dezgustător care poate provoca atâta plăcere... Oameni!.. Timpul trece din ce în ce mai repede și până și reflectările gândurilor noastre se vor vedea... Le vom plăti, le vom simți, le vom duce... Iar atunci când plătești degeaba, numai pentru că ți-ai lăsat eliberată invidia, de către interesele unui mecanism de răzbunare al unora, totul devine stupid... Piatra! Acea piatră simbolică pe care nu avem dreptul să o ridicăm, decât atunci când nouă personal și direct ni se face o nedreptate... Nu atunci când lovim cu ea pentru alții...

Valori?... As above, so below...

Simbol, valoare, reper... Orientare... Un drum sau o cale trebuie să urmeze un sens, o linie directoare care va duce spre împlinirea unui țel, a unui vis ori a unui proiect. Orice om normal și implicit orice societate sănătoasă tinde spre un obiectiv aproape întodeauna același – o viață mai bună, mai liniștită, mai frumoasă, un climat adecvat procesului de creație extins pe toate planurile. Însă, acest nobil deziderat are nevoie de ”făclii” care să lumineze și să încălzească atât etapele de parcurs, cât și mințile celor care vor să iasă din ”întuneric”. ”Făcliile” sunt punctele de sprijin, reperele existente pe harta istoriei, mesajele tăinuite în legende, poveștile ori faptele celor care s-au aventurat în trecut pe același drum. Sunt valorile recente sau vechile valori care au luminat calea vreme de secole, puncte de sprijin, locuri de odihnă... Cu cât ”făcliile” sunt mai multe și mai puternice în lumina lor, cu atât drumul este mai lesne de parcurs, mai bine văzut, mai bine înțeles. Însă, atunci când ele sunt stinse prin neîntreținere, prin ignoranță sau cel mai grav, prin maliție, rătăcirea omului și rătăcirea societății devin aproape sigure. Fără a cădea într-un exces de ”valori”, dar ferindu-ne totuși și de o excesivă modestie, trebuie să recunoaștem că noi, românii, nu ducem lipsă de ”făclii” autohtone, așa cum nu ducem lipsă nici de accesul la cele universale. Și totuși, întuneric se face din ce în ce mai mult în jurul nostru, întuneric și frig... Ne pierdem direcția, orbecăind printr-un crepuscul ce-și dăruiește nuanțele, întunecimii. Valorile pâlpâie spre a se stinge, suflându-se asupra lor vânt de invidie ori de incultură. Există un cuvânt pe cale de dispariție, cuvânt-strajă în slujba acestor ”făclii”. Acest cuvânt este respect ! Un creuzet care ține la temperaturi înalte, ”sensuri ” ale conștiinței umane. Într-un cuvânt singur și aparent banal sunt ascunse o seamă de trepte care duc de jos, sus... Vă amintiți de ”stimă”, ”considerație”, ”venerație”, ”prețuire”, ”deferență”? Cuvinte golite de conținut, cu iz de praf și fire de păianjen... Labirintul se întunecă din ce în ce mai mult, ”făcliile” tremură, valorile se preling pe pereții umezi și mucegăiți ai unui drum care ar fi putut duce spre o viață mai bună, mai liniștită, mai frumoasă... As above, so below... Dar, din păcate, ”sus”-ul, prin distrugerea cuvântului ”cer” a devenit uman! Și iată ce a ieșit...

Videanu are darul de-a ne ”confuza” rău de tot

Din ce în ce mai rar deschid televizorul. Într-o zi minunată am realizat că timpul petrecut în fața lui este pierdut definitiv, nelăsându-mi nimic pentru viitor. Cu totul întâmplător, câte un membru al familiei îi apasă butonul de pornire și astfel mai pătrund imagini și vorbe în casa mea. Astfel am aflat de la un cunoscut ”politician”, ”om de afaceri”, ”fost ministru” că suntem confuzați! La început am crezut că nu aud bine... Probabil că deja eram ”confuzată” rău... După celebrele ”succesuri”, ”unii vorbește cu mine” , ”Boc editează idei” sau consolarea că biata fată arhicunoscută ”a dus povara tinereții și pe frunte și pe spate”, a mai venit și fostul ”ministru” Funeriu cu ”inexactitudinile” lui... Prea multe, prea dese... Pe lângă aceste nestemate ne sunt oferite cu mărinimie tot felul de informații despre viețile acestor prețioși conaționali ai noștri. În ce pantofi își introduc labele picioarelor, cu ce creme se dau, ce conțin intestinele lor celebre, cine cu cine se pipăie sau ce averi au reușit să facă într-un timp record. Picioare, trupuri, bani... Creieri, nu! De gândire, de idei, cine mai are nevoie? Capul a devenit doar purtătorul de păr, de ochelari de soare ori de pomezi ”de firmă”... Pe străzi aud din ce în ce mai des la tineri, un cuvânt semnificativ – blană!... Ce înseamnă pentru ei? O încheiere a unui proces de judecăți, o concluzie, un fel de punct victorios. Dragii de ei nici nu știu câtă dreptate au... Blana nu este altceva, decât părul care acoperă pielea unor animale...

Atunci când un prieten pleacă...

Cuvinte... Doar ele au rămas să se miște lin printre noi, emisare nedorite, aducătoare de vești pe care nu le aștepta nimeni, încă... Știam că Dan, Dan Ursuleanu este bolnav. Dar mai știam că alături de el este Camelia Stănescu Ursuleanu, o femeie care însemna pentru el mai mult decât avea delicatețea să o spună. Un cuplu rar, unit prin spirit, prin preocupări, prin meserie, un bărbat și o femeie care se completau aproape natural, guvernați de umorul fin al oamenilor inteligenți. Astăzi, Dumnezeu a ales să-i despartă, odihnindu-l pe el și văduvind-o pe ea... Dan Ursuleanu a fost ”vocea” care ne capta atenția prin ”Exploratorii lumii de mâine”, emisiune ascultată cu interes de mii și mii de iubitori ai radio-ului. A colaborat cu mari actori ai teatrului, ca Mircea Albulescu, Victor Rebenciuc, Ion Caramitru, Marcel Iureș, Florian Pittiș, Ștefan Iordache ș.a. Și-a așternut îndrăzneala viselor în cărți, a promovat și a susținut talente, trăind pentru ideea de cultură, de cunoaștere, de educare. Dan Ursuleanu poate a fost un om mult prea discret, construind prin măestria cuvintelor lui, treptele solide pe care urcând s-au format mulți oameni... ”Vocea” a deschis ușile unei generații de ”exploratori” ai unei lumi pe care el a părăsit-o astăzi, lăsând pentru ”lumea de mâine”, cutezanța de a spera. Glasul i-a fost auzit pentru ultima oară, doar de Camelia, femeia care i-a stat alături până în ultima clipă... Se spune că moartea îi este dată omului pentru că în timpul vieții nu are vreme să viseze prea mult. Dan a visat, dar se pare că reveriile sunt mult mai multe decât a crezut el... Dumnezeu să-l odihnească!

Tabloul acestei primăveri...

Am ascultat Ceaikovski de zeci de ori în viața mea. Concertul pentru vioară în re major op,35 pot spune că este preferatul meu... Am nevoie de el atunci când mi-e bine, am nevoie de el atunci când îmi este greu. L-am visat, l-am simțit, l-am trăit de nenumărate ori, identificându-mi sufletul cu zborul acordurilor line care pleacă întotdeauna spre cer. Dar niciodată nu l-am putut ”vedea”. Însă astăzi, 1 martie 2013, l-am primit așa cum aveam nevoie să-l văd... Într-un tablou! Sunete pecetluite în culoare, prinse într-o mișcare a nemișcării , încremenite într-o plutire soră cu văzduhul, primăvara. Natură ușor răvășită de îndrăzneala vibrațiilor născute din haos, cutezanța învierii pe care fiecare martie o săvârșește... Un goeland singur, întotdeauna singur, împacă cerul cu pământul, ducând în gheare frigul, depunându-l pe argintul lunii, până la noi acorduri de vioară care-l vor întoarce prin fulgi de nea, înapoi. Un tablou delicat, semnat de pictorița Andreea Condeescu, cu vrere sau fără de vrere, a unit primăvara începută astăzi, cu un concert de zeci de ori ascultat, sigilând pentru încă un an, viforul din sufletele noastre.Îți mulțumesc Andreea!

Câteodată...

Câteodată îmi vine să mă las de scris... Să pun un fier roșu peste visele mele și peste chinuitoarele nevoi de a-mi ascunde printre litere, cuvinte, propoziții ori fraze, deziluziile. Să nu-mi mai tratez sensibilitatea cu lumi paralele, să nu o mai simt ca pe un țesut bolnav, fără de leac... Să pot privi cu ochi reci, viața. Să pot trece fără simțire printre cei care se numesc oameni, să nu-mi pun întrebări despre ei, să nu mai vreau să înțeleg ... Să nu mai inventez personaje pentru a popula golul existent între mine și unii dintre semenii mei... Să las locuri goale să ne despartă și mai mult, poate chiar pentru totdeauna, caverne lipsite de lumină, genuni cu miros de mucegai... Să nu mai rămân într-o lume de frezii, cu unduiri ușoară, cu simfonii de nuanțe și cu lacrimi de ploaie... Să mă pietrific... Să fiu o statuie cu o inimă plină de colțuri, să fiu un sfinx, să fiu un monstru... Să nu mai sufăr pentru cei năpăstuiți și să nu mai împletesc uimirea cu dezgustul față de cei ignoranți, dar plini de bani. Văd suferința acolo unde nu-i e locul și suprasaturația unde nu-i valoare... Văd... Și pentru ce să scriu? Și pentru cine? Doar pentru eliberarea mea? Câteodată...

Poți iubi ceva ce nu înțelegi?

Am plecat, gândindu-mă la eterna tensiune dintre femeie şi bărbat. Ce vor bărbaţii? Femei în pat, simplu! Ce vor femeile? Auzi, tandreţe, siguranţă, poveşti... E foarte clar. Ele sunt mai complicate... Urîte sau frumoase, deştepte sau proaste, tinere ori mai puţin tinere, toate vor aceleaşi lucruri? Dar e revoltător de obositor! Să stai toată ziua cu ochii pe ele, să le faci complimente, să le asiguri traiul... Şi toate eforturile astea, pentru ce? Pentru o cratiţă în care se bălăngăne o lingură, pentru un dulap în care stau cămăşile călcate? Câtă prostie! Oare de ce nu înţeleg aceste fiinţe, că nimic din toate astea n-au nici cea mai mică valoare? O femeie? Pentru noi, este prezenţa de care avem nevoie, este plăcerea de-a o privi cum se mişcă în jurul nostru, este jocul dintre da şi nu, echilibrul între tăcere şi vorbe, căldura care ne linişteşte somnul... Şi mai ales, frumuseţea inefabilă a unei priviri. Ochii... Da, da, cred că ăsta e cuvîntul potrivit, prezenţa! Ca să stai lângă ea o viaţă, să-i dai tot ce-şi doreşte, fără a avea impresia că faci un efort, femeia trebuie să fie prezentă ca esenţă impersonală a feminităţii! În spatele tău, lângă tine, în faţă, dedesuptul tău... Să simţi că este numai a ta, că te însoţeşte ca propria-ţi umbră, că poate sta la sfat cu tine în miez de noapte, ori în zori de zi, că te poate susţine, atunci când îndoiala îţi dă târcoale... Mai abstract vorbind, bărbatul este atras magnetic de polul feminin, conţinut de o femeie individuală. Pentru exactitate, polul masculin cuprins în bărbatul individual este atras de cel feminin din femeia individuală. Iar peste toate astea, iubirea... Ca un ether, ca o expresie a femeii principiale, aşezată dincolo de ipostaza individuală, personalizată... Prezentă în jurul tău şi totodată conţinută în fiecare element al vieţii tale... Dar s-a născut acea femeie? Poate! Cu mii şi mii de ani în urmă... Acum? Drăguţule, n-ai casă, maşină, bani? Ciuciu, femeie! Iar dacă ai, lucrurile se schimbă, tot atât de radical ca şi viaţa ta. Ce-o fi preschimbat atât de mult femeia? Nesiguranţa? Cultura? Egalitatea? Şi ca un făcut, chiar acum pe lângă mine trecu o femeie superbă, cu ochi de otravă, negri şi umbriţi de taină... Cu pas elegant, provocator, studiat... O ademenire năucitoare, o ispită care te face din om, diavol... Totuşi, am noroc! Aspectul meu banal, modest, aproape şters, mă ţine departe de privirea plină de vitriol a acestei frumoase femei. A iubi femeia e tare complicat, domnule... Dar, poţi oare iubi ceva ce nu poţi înţelege? Fragment din romanul Filosof de ocazie

Sunt liberă! Sunt vinovată!

M-am revoltat în sinea mea, când am realizat că „vremurile”-mi trecuseră, că doar compromisul mai poate să-mi dea o brumă de speranţă. Greu a fost acel moment. Poate singurul în care am luat o decizie de una singură, împăcându-mă cu propriile mele greşeli şi dându-mi voie să recunosc că trăiesc într-un haos, generat şi acceptat numai de mine. M-am răzvrătit, dar m-am pedepsit, lăsându-mă pradă unei vieţi fără formă. Respir şi consum. Dar o fac conştient, răutăcios, vinovat. Simt totuşi, că mai pot schimba ceva sau chiar totul, dar am ales şi nu vreau să dau înapoi. M-am acuzat, cu ştiută cruzime, că mi-am risipit egoist şi neiertător de prosteşte şansele ce mi s-au dat. Nu-mi mai dau voie să mă plâng, pentru că vremea, în care-mi plasam din laşitate, propriile neputinţe asupra altora, s-a dus. Am fost prea leneşă pentru a-mi putea realiza visele, prea orgolioasă pentru a asculta, prea lipsită de perseverenţă. M-am simtit mai bine, lamentându-ma, complicându-ma în inutil, risipindu-mâ în mişcări sterile, copiind vieţile trăite de alţii, nepotrivindu-mi sufletul cu natura mea. Am înţeles, poate la timp, sau, poate prea târziu, dar sunt împlinită, fiindcă împăcarea cu mine s-a produs. Barem, nu-mi mai reproşez nici mie, nici celorlalţi şi asta-mi dă un confort deosebit. Sunt liberă. Sunt vinovată ! Fragment din romanul Ademenirea

Moartea! Auzi ce nebunie!...

Moartea! Auzi ce nebunie!... Cred că lui Baltazar îi era frică de moarte. Dar mie? Şi da şi nu... De ce, da? Fiindcă nu ştim nimic despre ea. Vine, ia omul şi pleacă. Nu lasă nimic în urmă. Nici măcar un semn. Şi de ce, nu? Pentru că omul, această construcţie perfectă, nu poate sfârşi atât de absurd! Nu faci o formă atât de dezvoltată, atât de elaborată, doar pentru a o vântura un număr de ani pe pământ, ca apoi s-o arunci într-o groapă! Ceva nu se leagă... Ce este moartea atunci? O trecere, spun doctrinele! Trupul? Un veştmânt, o formă de materie... Dacă este lăsat aici, înseamnă că este inutil dincolo. Există un dincolo... Da, da, mereu există un dincolo... Copilul în burta mamei! Stă într-un loc care pentru el este o lume. Se dezvoltă, creşte, reacţionează împreună cu senzaţiile şi reacţiile mamei. E maternodependent. Şi vine o zi, în care pleosc, intră în altă lume... Moare pentru uter şi învie pentru viaţa de aici, de pe pământ. Între viaţa de până atunci şi cea nouă este o trecere. Dar mai este şi tăcere, neaducere aminte, ba mai mult, nimeni nu s-a întors înapoi în uterul matern! Poate fi asemănată naşterea cu moartea? Poate! Procesele pot fi similare. Ceea ce stă înaintea conştientizărilor noastre, poate fi imaginat şi după pierderea lor... Nu ştim nimic despre noi în perioada intrauterină, nu ne amintim travaliul venirii pe această lume şi nici primii ani de viaţă „reală”! Şi cu toate astea, am existat! Prin analogie, de ce să nu îndrăznim să ne imaginăm moartea ca pe o adevărată trecere spre un ceva despre care nu ştim nimic? Ce, fătul ştia că dincolo îl aşteaptă mama, tata, bunica... parcul, ţarcul, suzeta? Nu! În mod natural a fost expulzat dintr-o formă de existenţă, într-alta. Bună sau rea, aici este o altă discuţie... Şi moartea este tot o formă naturală! Prin naştere ne decojim de o cavitate musculoasă şi ne eliberăm din lichidul amniotic, luând cu noi doar un trup plăpând... Prin moarte, ne decojim de trup, luând cu noi?... Ei, aici este marea problemă! Ce luăm? Sufletul este cel mai simplu răspuns, desigur! Un cuvînt gol pentru cei mai mulţi, plin de mister pentru cei chinuiţi de neliniştea existenţei. Conştientizând că poţi lua cu tine doar un singur lucru şi acela este mai necunoscut decât toate misterele acestei lumi, te apucă frica reală de moarte. Păi cum să plec la un drum plin de taine, reprezentat de ceva despre care n-am habar? Teoria reîncarnării n-o agreez deloc. Mi se pare o bombonică oferită celor care plâng. În mintea mea, pare o variantă care frizează absurdul, domnule... Adică, periodic venim pe acest pământ, când râme, când tauri, când oameni, într-o vârtelniţă care înfăşoară timp, duşi şi aduşi ca acele de ceas... Nu are nici o noimă! Cred în ceva care vine de undeva şi pleacă spre altceva. Da, în asta cred! Fragment din romanul Filosof de ocazie

Pedepse pe coala de hârtie

O coală albă de hârtie stă prinsă zdravăn în maşina mea de scris, prizonieră speriată a torturii care va urma. Nevinovată şi pură, aşteaptă loviturile scurte care se vor transforma în cuvinte, dându-i doar scurte răgazuri în pauza dintre ele. Albul imaculat mă înfurie. Stă în faţa mea, aproape sfidător, ca un plin suficient, superior şi complet. Prind un moment prielnic şi lovesc literele care se transformă în ciocănele răutăcioase şi pisăloage. Cuvintele apar ca nişte pedepse pe coala de hârtie, găuri negre, decupaje ordonate, porţi ale nopţilor umane. Scriu. Mintea aleargă transpirată printre idei, târâind după ea un cortegiu de cuvinte săltate. Dualitate! Dar unde este ea, tocmai acum când simt în cap un stol uriaş de ciori, care croncăne pe tonalităţi diferite, înghesuite într-un copac uscat, care nu este altceva, decât mintea mea? Ciorile îşi schimbă craca, dând din aripi, zgâriind cu ghearele, lovind scurt cu ciocul. Îşi fac loc cu violenţă, toate se îngrămădesc pe craca cea mai puternică, toate doresc să se transforme în cuvintele care vor perfora albul hârtiei. Mă înfurii. Îmi vine să le strig: Staţi, nebunelor, că sunteţi prea multe şi prea dezordonate! Dar nu mai am timp, pentru că triada ilium, ischium, pubis, apare cu pas regal, luându-şi tributul. Durerea mă învăluie ca o mantie cenuşie, care în mişcarea ei unduitoare, alungă toate ciorile din capul meu, acoperind cu indiferenţă, întregul copac. Mantia e grea, făcând să pârâie toate crengile, nedând şanse nici barem ramurilor mai rebele. Mă doare. Mă mişc... Şi scaunul meu scârţâie... Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Doamne, vino Doamne...

Stau și privesc cu tristețe maratonul știrilor... A murit Sergiu Nicolaescu. A murit așa, pur și simplu, într-o dimineață de iarnă, într-o dimineață de început de an... Într-o zi rece, cu soare. Uimire... Avalanșă de declarații. În primele ore, amintiri și păreri de rău. Calitățile regizorului, actorului, revoluționarului, omului politic, Sergiu Nicolaescu. Imagini din filme, imagini din viață... Spre prânz a apărut încet, timid, dar sigur, o fisură din care a început să iasă răutatea, poate invidia. Saltul piticilor a prins cadență, devenind din ce în ce mai accelerat. Nicolaescu avea copii din flori... Avea o nevastă cu patruzeci și ceva de ani mai tânără... A fost un regizor răsfățat de regimul comunist... Îmi vin în minte aproape obsesiv cuvintele unui cântec de mult uitat – Doamne, vino Doamne și vezi ce-a mai rămas din oameni... Mă gândeam că bietul om nici nu se răcise încă și atacurile au început. Erau îndreptate spre cel pe care puțini s-ar fi încumetat să-l înfrunte cu câteva ore înainte... Unde a ajuns animalul numit om, dacă prinde curaj în fața unui mort? L-am cunoscut personal pe Sergiu Nicolaescu. Mi-a trecut pragul casei, fiindu-i prieten bărbatului meu. Era un om elegant, distins, decent. Un om însetat de istorie, înfometat de detalii legate de orice amănunt venit din negura vremurilor. Dar... Sergiu Nicolaescu a plecat. Au rămas pe lumea asta filmele lui, istoria făcută în 1989, precum și rezultatele unei activități senatoriale. Însă a mai rămas ceva. Poate, din punct de vedere uman, cel mai important lucru – a rămas o femeie văduvită de prezența lui, de protecția lui, de dragostea lui. Dana Nicolaescu își trăiește drama cu decența și discreția cu care a știut să-și trăiască și fericirea. Ea este protagonista ultimului film a lui Sergiu Nicolaescu... Din păcate, în acest film ea va juca ostenitor de mult, fiindcă, după cum am cunoscut-o, l-a iubit mult, sincer și curat, pe cel care astăzi a devenit istorie... Dumnezeu să-l ierte!